Mihai Morar: ”Nu citi asta dacă ești în vacanță” (OPINIE)
Din tot ce ne-a luat, interzis, amânat, anulat sau dat peste cap becisnicul an 2020, parcă nimic n-a creat mai multă jale și dramă decât confiscarea ”dreptului la vacanță”. Nici telemunca, nici școala online și nici măcar internarea asimptomaticilor n-a răscolit atâta preocupare cât imposibilitatea liberei exercitări a ”all-inclusive”-ului anual. Poți să-mi iei tot ce am mai scump pe lume, poți să-mi iei zilele, nopțile sau anii de vrei, dar să nu-mi iei niciodată ”Sfântul City-Break”.
Scriu acest editorial, în primele zile de vacanță, la umbra nucului din curtea casei părinților mei. Și din acest ”resort” voi scrie toate articolele mele din acest concediu. Am mutat toată casa cu trei copii în Maramureșul natal, după ce, în câteva săptămâni, evoluția pandemică ne-a anulat, pe rând, toate planurile vacanței mari, de altfel, singura.
”Orice ar fi, tot mergem în Grecia, cu mașina” spuneam acum mai puțin de o lună. Fă-ți planuri în pandemie și, până să râdă Dumnezeu de ele, vei râde tu singur peste câteva zile. Atotresponsabil față de siguranța familiei, am reconfigurat urgent concediul și am rezervat o săptămână la Marea Neagră, în România. Alte câteva zile au trecut până să anulăm și acest plan. Nu scriu aici motivele, vederile cu ”Litoralul românesc 2020” vorbesc de la sine. Vederile și cifrele.
Altfel, am toată aprecierea pentru cei care sunt dispuși la orice sacrificiu, cei care trec prin oricâte teste și desființează orice pretexte pentru un strop de Egee, un firicel din Nisipurile de Aur, un sacru Halkidiki. Poate că și eu aș fi făcut la fel, dacă nu aș avea în pază și un prunc încă sugar. Dar, punând lucrurile în balanță, cred că vacanța este despre a te elibera de grijile zilnice, și nu despre a schimba un stres cu un altul.
De când am renunțat la orice plan mediteranean pentru concediu, de câte ori le spuneam cunoscuților că ”plec la mama” în concediu, am observat, însă, milostivirea și compasiunea cu care eram privit. ”Și, cum, stai o lună acolo? Nu pleci și tu undeva în vacanță?” Sau ”Poate lași și tu copiii la bunici și fugi și tu o săptămână pe undeva…”
Vacanța a devenit un bun de larg consum. Un privilegiu oferit omului modern a ajuns, cîteva generații mai târziu, un drept. Dreptul de a fi în câteva ore pe o plajă cu palmieri. Dreptul de a te trezi cu noaptea-n cap în Berceni și de-a bea cafeaua de dimineață la Viena. Dreptul la shopping la Milano. Dreptul la seaview. Dreptul la ”Londra cu 20 de euro”. Dreptul la low-cost cu pretenții de business-class. Și, desigur, dreptul suprem care vine cu orice drept la vacanță: dreptul la coadă. Coada de la check-in în aeroport, coada de la îmbarcare, coada de la control pașapoarte, coada de la check-in la hotel, coada de la micul dejun, coada de la check-out și, mai nou, chiar coada de la testele Covid. Asta până când o nouă normalitate globală și-a cerut și ea drepturile. Dreptul de a ne coborî (din charterele de vacanță) cu picioarele pe pământ.
Vacanța ar trebui să fie mai mult decât un produs de supermarket. Pentru că, în goana după ”destinația momentului”, cumva, pe drum, am pierdut plăcerea călătoriei. Un studiu recent arăta că majoritatea ”turiștilor” trăiesc cea mai mare satisfacție a vacanței înainte de a începe vacanța. Și, dacă am pierdut ceva anul acesta, de fapt, asta am pierdut: satisfacția ”rezervării”, voluptatea ”booking”-ului, luxul ”early-booking”-ului. Suntem fericiți atunci când ne cumpărăm o pereche nouă de pantofi, nu atunci când îi purtăm. Suntem fericiți atunci când ne luăm vacanța, nu atunci când suntem în vacanță. Iar 2020 exact asta ne-a confiscat: falsa fericire de a ne face planuri.
Acesta e paradoxul nostru: suferim atunci când nu primim ceea ce ne dorim, dar suferim și atunci când primim. În concluzie, sursa neîmplinirii noastre este că nu știm să ne dăm vacanță minții. Degeaba ne odihnim trupurile la soare, dacă nu ne odihnim și mintea.
În romanul Istanbul, Orhan Pamuk scria asta: ”Viața nu e chiar atât de rea. Indiferent ce s-ar întâmpla, pot oricând să mă plimb de-a lungul Bosforului.” Oare nu e asta cea mai bună definiție pentru ceea ce ar trebui să însemne, mental, nu material, o vacanță în vremuri tulburi?
Pentru cunoscuții mei înduioșați de vacanța mea în locurile natale, să știți că eu sunt bine. Indiferent ce s-ar întâmpla, pot oricând să mă întorc la casa părintească. În timp ce scriu, tot aici, sub nucul plantat de tata în copilăria mea, Roua, fetița mea de un an, învață să meargă de una singură prin curte. Și o bucură nespus fiecare pas pe care îl face fără ajutor înainte să se prăbușească în iarbă și să se ridice, apoi, din nou. N-ar fi mers nici mai repede, nici mai bine, și nu ar fi fost mai fericită de izbânda ei, dacă pășea pe o plajă cu nisip din Ciclade, nu pe iarba verde de acasă.
Nu vreau să vă vând mindfulness la kil, dar poate că nu ne-ar strica să învățăm să trăim în prezent, mai ales în acest moment al omenirii, cu bucuria cu care se bucură un copil de minunea lucrurilor simple.