Mihai Morar: ”Ultimul om” (OPINIE)

Nu o să îi spun numele. I-am zis că într-o zi voi scrie despre el. A încuviințat. Dar numele lui nu vi-l voi spune. Pentru că numele e întreaga poveste a omului. Iar eu nu îi știu toată povestea. Nici nu am documentat-o, nici nu am verificat-o din mai multe surse. Singura mea sursă e energia pe care mi-a transmis-o omul ăsta, preț de o oră cât am stat de vorbă cu el, într-o dimineață de august, zilele trecute. Singura mea dovadă e poza asta pe care am făcut-o cu el, în fața casei lui pe roți. Iar o poză nu spune o poveste, e doar un moment, care poate că nici nu s-a întâmplat…

El va trăi în acest text prin numele celor trei câini care îl însoțeau: Dacu, Lili și Petrică. Un om e media celor cinci oameni cu care își petrece cel mai mult timp. El nu are pe nimeni. El e suma celor trei câini cu care își petrece tot timpul. A mai fost și Didi, mi-a spus, cel mai credincios, dar Didi nu mai e de câteva luni. El e Dacu, Lili și Petrică.

ULTIMA ORĂ Ponta demolează USR. „Rețeaua reziștilor nu e votată de români/Au acaparat tot, mai vor să pună mâna pe Înalta Curte și pe DNA/România nu mai e apărată/Justiția va fi din nou capturată”

22:36

TURISM Cât va costa un sejur de 7 zile în Bulgaria, după trecerea la moneda euro, din 2026. Cât plătesc turiștii pentru cazarea la un hotel de 3 stele

22:06

Nu are pe nimeni. Dar ce are el? ”Am toată viața pe-o mână…” Toată viața lui e într-o utilitară de producție italiană. Nu știu să vă spun de când se întâmplă asta, căci nu voi intra în multe detalii personale. Dar aici, în habitaclu, e și bucătaria, și dormitorul, tot dressingul și atelierul de scule. Și cămara cu mâncare. Mai mult, a câinilor. Pentru el, are undiță. Dă-i omului pește și a avea mâncare pentru o zi. Învață-l să pescuiască și va avea de mâncare toată viața… Portbagajul ciudatei autoutilitare are și rost de pergolă, umbrar pentru singurul scaun de ”terasă” cu vedere la ce vrea el… În ziua în care l-am întâlnit avea ”view” spre lacul Barajului Firiza, de deasupra Băii Mari.

Dimineața devreme, când am plecat în tura mea de alergare de-a lungul lacului, am parcat mașina în fața ”casei” lui. Abia trezit și el, l-am prins în toiul rutinei matinale. Deși ros de curioziatate să-i aflu măcar o filă din poveste, mi-am văzut de rutina mea. Știam că îmi e dat, cândva, poate nu în ziua aceea, să vorbesc cu el. 3,5 kilometri până la coada lacului și tot atâția înapoi, în alergare. Când am oprit ceasul de la mână, în dreptul gospodăriei lui mobile, și-a început povestea: ”Bravo ție! Îmi place cum alergi, ridici picioarele, nu le târăști după tine. Așa alergam și eu…Și nu mă oprea nimic. Până când nu a mai vrut inima. Și am ajuns la 40 de kile. Bine că am scăpat viu.”

Un bărbat în jurul vârstei de 40, cu vocea la fel de groasă precum palmele în care își rula tutunul în foiță, îmi vorbește în grai moldovenesc, dar cu accente moroșenești și cu argou de București. Mă trece în câteva minute printr-o autobiografie greu de urmărit, dar și de reținut. Îmi spune degrabă, fără să mă cunoască, fără să mă recunoască, despre anii în care, dintr-un băiat care făcea curățenie, a ajuns să aibă firma lui de curățenie. Despre cum goana după un vis incert, al banilor care stăpânesc lumea, a ajuns să îl stăpânească ani de zile, să îi mănânce tinerețea, să îl mănânce, apoi, organic, din interior, să îi apese pe inimă. ”M-am trezit în spital cu nu-știu-câte kile de lichid în jurul inimii…”

Și-a luat-o de la capăt. Cu un alt vis. Când s-a făcut bine, a crezut că Maramureșul e visul lui. A lăsat tot visul îmbogățirii din Capitală în urmă și a urmat visul însuflețirii, la țară. Își propusese să se clădească din nou, clădind o casă de lemn. Povestindu-mi, mă pierd ușor în detalii și îl întreb cum a ajuns să-și împacheteze viața într-o mașină. Îmi vorbește, cu aceeași putere în glas, despre dezamăgiri și despre cum el refuză să trăiască, precum majoritatea semenilor, într-un algoritm.

”Azi sunt aici, în Maramureș, mâine pot fi în Apuseni. Nu vreau să fiu controlat de un algoritm. Fericirea de pe Instagram nu e fericire. Lumea intră într-un algoritm, are impresia că e fericită și nu mai iese de acolo. Eu vreau să fiu fericit într-o lume tristă rău.” îmi spune omul lui Dacu, Lili și Petrică.

Aproape că nu mai vreau să știu nimic din povestea lui. Oricât mi-ar istorisi, tot nu aș cunoaște-o pe toată. Însă, de tare multă vreme, n-am întâlinit întâmplător – dar nimic nu-i întâmplător – un om cu o energie care să mă tragă aproape de el. Nu mi s-a plâns de nimic, nu mi-a cerut nimic, nu m-a întrebat cât am dat pe mașină…

În schimb, l-am întrebat eu: ”Nu ți-e teamă să o iei iar de la capăt?”

Am primit cel mai frumos răspuns, necitat din nicio carte de dezvoltare personală: ”N-o iau de la capăt. Capătul o fost când m-am născut. Uită-te în jur, niciun drum nu-i închis. Și dacă o iei pe aici, prin pădure, găsești o cărare. Și, dacă nu găsești cărarea, faci una…”

Nu știu dacă mă luase un frison de la tricoul leoarcă, lipit de piele după alergare, sau de la vorbele omului din fața mea. Aș fi vrut să îmi sun în momentul acela toți cunoscuții, cu toate problemele și dramele lor închipuite, cu anxietățile lor pandemice, economice și de care or mai fi dezvoltat ei în această perioadă a ”noului normal”. Și l-aș fi dat pe el la telefon: ”Alo? Mă auziți? Aveți legătura cu ultimul om…”

Își mai rulează o țigară înainte să ne despărțim: ”Așa-i viața! Mai cazi în căcat. Dar e vina ta dacă rămâi cu curu în căcat. Pentru că te poți ridica din el și să faci din căcat bici.”

M-am întors să alerg și a doua zi. Și aproape în fiecare zi de atunci. Nu l-am mai întâlnit. Nu știu pe unde o fi. Și nici dacă îl voi mai întâlni. Dacă îl vedeți, strigați-l pe nume. Pe numele câinilor. Dacu, Lili și Petrică. Dacă vă răspunde, să știți că el e ultimul om. Pentru că nu-i desupra nimănui. Și toată lumea e în fața lui.