Moartea pe surse
De când s-a stins, complet neașteptat și foarte devreme, omul de afaceri Silviu Prigoană, știrile aduc fel de fel de ipoteze despre cauza acestei dispariții. De la un banal accident – că s-ar fi înecat cu mâncare – până la atac cerebral sau atac de cord. Și păreri peste păreri, informații ciuntite, de parcă moartea ar fi și ea un subiect de dezbătut… pe surse.
Sunt mulți care spun că atâta agitație în jurul morții unui om oarecare nu e normală, în condițiile în care mor academicieni, mari oameni de cultură, poeți, prozatori și nu se spune nimic la buletinele de știri. Nu se dau vești, nu se creează isterii de acest fel. Sigur că, până într-un punct, revolta aceasta e normală. E apăsătoare lipsa de interes a media pentru viața și, apoi, pentru dispariția unor personalități de calibru, care, în istoria țării, ar trebui să ocupe spațiu important.
Dar nu atenția pe care i-o acordă acum presa lui Silviu Prigoană e problema, din punctul meu de vedere. Toată această agitație e inventată, e produsă de însuși personajul Prigoană, care a trăit mereu pe muchie de cuțit și care nu s-a ferit să facă din propria viață un subiect consistent de cancan. Așadar, nu s-a luat nimic, nimănui, într-o cinică socoteală a minutelor din prime-time.
Fac parte și eu din majoritatea covârșitoare care zilele acestea își amintește că l-a cunoscut pe Silviu Prigoană. Eram mică, poate aveam vreo paisprezece-cincisprezece ani când, nu știu de ce, am mers la dumnealui acasă. Într-o casă luxoasă, impunătoare, unde m-am dus, parcă, doar cu unul dintre părinții mei. Ce s-a discutat, ce s-a pus la cale, habar n-am. Dar parcă era aproape de Crăciun, parcă erau împodobite ferestrele, parcă semăna a casă de oameni buni. Și chiar cred că era casă de om bun.
Relația lui Silviu Prigoană cu tata a fost, cândva, strânsă. Ne amintim și azi, după zeci de ani, noi, cei din casa din Dionisie Lupu, de momentul în care afaceristul a cerut să cumpere câteva zeci de cărți de la poetul Păunescu și a avut o singură cerință: ca fiecare carte să fie cu dedicație pentru altcineva.
Mare exercițiu de imaginație și de încheietură pentru tatăl meu, care și-a petrecut atunci o întreagă după-amiază, scriind pe propriile cărți și mustăcind de drag de amicul său care „îl chinuia” cu tandrețe.
Inventatorul primului post de știri, Realitatea TV, în 2001, l-a cooptat rapid pe Adrian Păunescu în echipa sa, care avea să dea tonul acestei părți de presă din România, din care și astăzi se hrănesc sute de jurnaliști. A spune, totuși, că Prigoană nu lasă nimic în urmă este prea dur. Și neadevărat. Un om care a avut o viață grea, rămânând fără un picior după un accident de muncă, la douăzeci și un pic de ani, a avut viziunea necesară pentru a construi un imperiu, pentru a inventa, pe teritoriul României, conceptul de televiziune de știri. Că a făcut bani din afaceri cu gunoiul e adevărat și nu-i deloc culpabil, la fel cum trebuie menționat că, așa cum spunea tot el, a făcut din gunoi presă, în timp ce astăzi, citez, se face din presă gunoi
Scandalurile din familia sa? Mai contează? Mai ajută, acum, la ceva? Până când atâta chef de a scormoni și de a gusta din noroiul prin care se scaldă X și Y pe la televizor și pe la emisiuni de cancan, mai ales după ce protagoniștii nu mai sunt în viață, să se apere? De menționat, totuși, încercând să evităm cât mai mult mocirla, nivelul la care a dus moartea lui Silviu Prigoană, pentru a mia oară, ipocrizia, pe plan local. Ar râde, dacă ar avea urechi și ochi să vadă! Poate că are.
Se scurge viața din oamenii din jurul nostru, mai mult sau mai puțin bătrâni, se duce, ca o miere falsă pe care plătim atât de mulți bani și din care nici dulcele nu se mai simte. Dumnezeu să îl odihnească pe Silviu Prigoană și pe noi să ne ierte pentru că ne aducem, fără excepție, aminte de părțile bune din oameni numai după ce aceștia nu mai sunt printre noi!
Încă o lecție a vieții, încă o lecție a morții.
Citește și:
Acum îi vreți pe Bellu și Bitang?