Moartea, singura certitudine înspăimântătoare în lumea lui ”Ba pe-a mă-tii!”

Într-o perioadă de criză medicală acută, când până și lacrimile se usucă din cauza atâtor și atâtor tragedii, plutește în aer un risc imens. Acela de a ne vedea mai dezbinați ca niciodată, enclavizați cu fiecare zi scursă și din ce în ce mai puțin atenți la suferința care a devenit o parte a ființei noastre.

România este împărțită, absurd, în două tabere – vacciniști și ne-vacciniști, vaccinați și nevaccinați-, ca și cum aceasta ar fi singura soluție a neputinței noastre. Rădăcinile dezastrului sunt atât de adânci, însă, încât nici o tornadă F4 nu le mai poate smulge. Disperarea traversează bulevardele, în sunetele stridente și înspăimântătoare ale sirenelor unor ambulanțe care transportă dureri fără nume. Dar sunt dureri cu suflet, dincolo de toate, iar un tacâm așezat pe masă care rămâne nefolosit nu reprezintă altceva decât o formă prin care destinul ne spune că ne aflăm la răscruce.

O lume în care fiecare parte își susține punctul de vedere, fără a avea curiozitatea de a asculta, măcar un minut, și ceea ce spune ”adversarul” de conjunctură, este o lume pierdută. Și tocmai riscul unei pierderi ireparabile ar trebui să ne incite, să ne responsabilizeze, să ne apropie – și mai mult – unii de alții. Îndepărtările, în astfel de condiții, sunt înfrângeri. Iar cele două tabere care s-au poziționat față în față, cu virtuale cuțite în dinți, vor cunoaște o înfrângere comună în absența solidarității în fața morții. O lume a urechilor care nu vor să audă decât ceea ce le convine, una a ochilor care nu vor/pot să vadă decât ceea ce doresc, chiar dacă ochelarii de cal nu-ți oferă decât dreptul de a intra în contact cu o realitatea trunchiată, este supremul eșec contemporan.

SPORT Marius Şumudică, despre Dinamo – Rapid. „Le-am zis că dacă voi găsi vreun bagaj îl arunc afară din stadion. Şi pe el şi pe bagaj”

10:58

ALEGERI 2024 CONSULTĂRI la Cotroceni. Pe cine desemnează Klaus Iohannis PREMIER, în prima zi după expirarea mandatului

10:46

Se moare. Aceasta este singura certitudine – monstruoasă, de altfel -, ceea ce ar trebui să construiască o punte de legătură între suflete, nu o baricadă pe care urcă, la diferite intervale de timp, reprezentanți ai ambelor tabere, din ce în ce mai dezlănțuiți, din ce în ce mai intoleranți și puși pe o modernă, cinică și constantă ”vânătoare de vrăjitoare”.

Se luptă. La toate nivelurile, nu numai medical. Se luptă în spitale – acolo unde gura de oxigen înseamnă nu numai dreptul la viață, ci și lupta pentru câteva minute de viață în plus -, se luptă prin radicale luări de poziție și prin discursuri înfierbântate, prin mesaje postate online, pe rețelele sociale hulpave, unde dreptul la opinie este interpretat, adeseori, ca un drept la a spune și a scrie absolut orice. Se luptă prin statistici seci care transmit, la oră fixă, că e din ce în ce mai rău, că se putea să fie și mai bine, la o adică, numai că – din diferite motive, părerile fiind și aici împărțite – toate lamentările de zi cu zi nu fac decât să alimenteze o dramă permanentizată. Iar cifrele nu mint. Numai că amintirea deplorabilă a unor vremuri în care aceste cifre erau aduse din condei înspăimântă și acum. Iar scepticii sunt de părere că nici statisticile nu pot convinge pe cineva.

Se cere. Da, e firesc să se ceară. Se cer măsuri urgente, o nouă stare de spirit, o altă mentalitate. Se cer salarii mai mari și restricții mai puține. Nu se cer statui ale unor eroi ai pandemiei, dar asta numai din cauză că oamenii sunt ei înșiși eroii care încearcă să supraviețuiască de pe azi pe mâine, fără a-și mai face planuri de viitor. La o adică, fiecare spune că va vedea la momentul respectiv ce va face în continuare, numai să ajungă până acolo. Se cer soluții, se așteaptă milă divină, Dumnezeu este, iată, din ce în ce mai prezent în discursuri, iar oamenii își aduc aminte de rugăciuni. Niciodată nu e prea târziu…

Dar se și înjură. Vehement, cu o patimă nefirească, ruptă dintr-un scenariu al inconsistenței, al decepției și al tuturor frustrărilor adunate în timp. Poate că, fără să ne dăm seama, înjurătura a devenit laitmotivul existenței noastre în această perioadă interminabilă de criză. Vacciniștii îi înjură pe cei nevaccinați, cei nevaccinați îi înjură pe care s-au vaccinat și din cauza cărora există o discriminare criminală. Sunt înjurați politicienii care au uitat să pună mai presus de toate interesul celor care le-au dat voturile, sunt înjurați medicii care spun că vaccinul te protejează sau medicii care afirmă că încă nu e nimic sigur din acest punct de vedere. ”Ba pe-a mă-tii!” nu mai este o sintagma desprinsă din schițele lui Caragiale. S-a transformat în replica zilei, în apelul zilnic, în mesajul pe care două tabere și-l transmit pe toate canalele de comunicare.

Planeta face surf macabru pe valuri pandemice, iar ironiile nu-și au locul. Strânși în menghina unui cataclism mondial declanșat de un inamic nevăzut, oamenii ar trebui să facă front comun. Fiindcă acum nici nu mai este vorba despre certificate verzi sau de altă culoare, de dorința de a ne vindeca, subit, de toate, sau de privirile pierdute ale celor care și-au îngropat apropiații. Este vorba, pur și simplu, despre viață, în esența ei.

”Doar viaţa ce-o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită”, spunea Albert Einstein, iar Tudor Mușatescu puncta magistral: ”Viaţa e un ţipăt între două tăceri”.

În această lume contemporană asaltată de contradicții și de un pericol major, viața devine – fără să ne dăm seama – țipătul dintre durerile comune. Nu înjurătura de care ar trebui să ne dezicem dacă nu ne-am rătăcit, definitiv, printre atâtea semne de întrebare.

Autor

Cristian Lisandru

S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole ... vezi toate articolele