Moștenirea lui Băsescu și Iohannis poartă un nume: Nicușor Dan

Moda primarilor deveniți președinți arată o problemă reală a democrației noastre. Sigur că orice candidatură trebuie încurajată, dincolo de discuțiile privind fragmentarea voturilor în anumite bazine electorale sau alte asemenea teorii.

Totuși, experiența existentă indică cel puțin 2 concluzii: pe de o parte, ultimii doi președinți au evoluat lamentabil, generând pagube majore pentru România, la toate capitolele; pe de alta, ambii au mers la Cotroceni pe un val de imensă popularitate și au sfârșit în oprobriul public, detestați și batjocoriți de aproape toți foștii susținători.

Care sunt, oare, cauzele acestor anomalii, ale ultimilor 20 de ani?

1. În ambele cazuri, cei doi au fost sprijiniți de tot felul de structuri interne și externe, paradoxal, de fiecare dată online. Dacă la Băsescu era „guerilla digitală”, care propaga caricaturi, glume și alte machete, prin e-mail, la Iohannis a fost o explozie pe Facebook, probabil tot cu sprijinul algoritmilor vremii.

Doar că, pe atunci, probabil ca „actorii statali și nonstatali” erau alții, iar legea electorală posibil mai permisivă. Plus că scopul era, ca și astăzi, să învingă binele. Și tot prin comparație: ne-a surprins scorul lui Călin Georgescu din 24 noiembrie? Dar procentul lui Nicușor Dan, de 48%, față de sondajele care îl dădeau la 30-32%? Oare ce metode digitale au condus aici? Or fi analizat „instituțiile statului”?

2. În al doilea rând, Băsescu beneficia de aura unui luptător neîmpăcat împotriva „mafiei personale a lui Adrian Năstase” (devenite ulterior o parte a propriei camarile), iar Iohannis de eticheta specifică atribuită de provincialii Europei, aceea de „neamț” (om serios, sobru, bun gospodar).

3. În fine, pe nimeni nu a interesat că Bucureștiul nu înflorise sub Băsescu, ba dimpotrivă! Nici că dezvoltarea Sibiului se făcuse cu bani de la guvernările Năstase și Tăriceanu, nicidecum prin geniul tăcut al lui Iohannis. Așadar, nici măcar vreo performanță administrativă proprie nu fusese luată în calcul la vot, rezultatul fiind doar efectul unei eficiente manipulări.

Astăzi, lucrurile nu par să se fi schimbat. „Oamenii de bine”, din țară și de peste hotare, mizează pe aceeași formă de înșelătorie: să propună cel mai slab primar al Bucureștiului ultimilor 20 de ani, proaspăt reales, de doar câteva luni (ca și Băsescu, în 2004), reprezentant al „dreptei” (manuale, aș completa), cu profil de „independent” (nici Băsescu, nici Iohannis nu erau percepuți ca figuri politice clasice).

Întrebarea este cât de ușor se vor lăsa păcăliți românii de un personaj cel puțin inadecvat oricărei funcții, care ne-a anunțat că țara e dezbinată, condusă de găști și în disperată nevoie de un plan. Or, dezbinarea și instrumentalizarea urii sunt metodele patentate de ONG-urile finanțate cine știe de cine și de formațiunea sa, USB/USR (apropo, teoria salvatorilor e marca înregistrată a fascismului interbelic).

Apoi, găștile sălvătoriste le-am văzut deja la lucru, în administrația locală și centrală. Iar cine așteaptă planuri de țară de la Nicușor Dan e invitat la o plimbare prin Bucureștiul șantierelor abandonate, gropilor și mizeriei, precum și la o noapte de somn, bine echipat de ski, într-un apartament racordat la încălzirea centralizată. Omul detestat de toți primarii de sector a mai zis ceva și de rolul de mediator.Dar să nu disperăm.

Vestea bună e ca are un consultant extern valoros, care a avut „mână bună” și cu ultimul cal pe care a mizat la prezidențiale (Nicolae Ciucă). Mai urmează aducerea lui Mircea Dinescu, drept „creier” al campaniei, și a ”intelectualilor lui Băsescu”, pentru ca scena să fie pregătită.

În concluzie, ca bucureștean am o dilemă de natură morală: să sper că vom scăpa de blestemul orașului sau să sufăr în continuare, apărând țara de inevitabilul colaps? Nu de alta, dar mi-e frică să mă gândesc cum s-ar putea să ajungem să regretăm finala anulată Georgescu-Lasconi.

Citește și:

AMR 7 zile – de ce prezidențialele de duminică nu au nicio legătură cu cele din anul 2000?

Bunelu’ și Hăndelu’, față în față cu reacțiunea

Asaltul „salvatorilor”: proprietatea privată redevine un MOFT