N-a fost pentru noi

Bronzul Anei Bărbosu, rămas al ei, deși contestația americanilor a schimbat clasamentul final al competiției la sol, nu a fost pentru noi. Deși era al nostru. Al României care abia așteaptă rezultate, deși nu încurajează în niciun fel stabil performanța pe termen lung. Al României care vrea să se urce sus de tot, pe podium, deși nu are săli de antrenament și strategii coerente, bine stabilite. Al României care, prin școala ei, nu naște tâmpiți, ci are marele avantaj de a purta pe sânge un fel anume de a ataca marile rezultate și, din când în când, de a le și obține.

Imaginea cu tânăra gimnastă, fluturând steagul României, bucuroasă de locul trei, care vede, ca pe un fulger, clasamentul schimbându-se, care izbucnește în plâns de neconsolat, ar trebui să marcheze istoria de azi a României. O va marca? Mă îndoiesc. Pentru că noi ținem minte, de obicei, cazurile în care e evident că suntem nedreptățiți, dar doar pe bucățele. Pe Ana Bărbosu nu o va reține istoria gimnasticii pentru marea sa performanță. O vom abandona, ca pe alți mari campioni, pentru a face loc imaginilor de plastic care invadează marea scenă de azi.

Nadia Comăneci, aflată într-o frumoasă și apăsătoare postură în România și Statele Unite ale Americii, a fost, totuși, de partea țării ei. Deși a stat la finala pe echipe lângă Serena Williams și a aplaudat performanțele ambelor țări, a apărat dreptul Anei de a primi medalia de bronz, publicând, în multe rânduri, comentarii despre călcâiul care nu ajungea în afara covorului niciodată. Contrar celor spuse de arbitrii care nu au avut nicio problemă în a-i retrage româncei medalia, după o recalculare a notei sportivei din America, sportivă de talent care a obținut cu doar 0,66 mai mult în clasamentul final.

Nu-i problemă dacă rănim România! Nu-i problemă dacă distrugem psihicul și inima unei tinere care vine din țara mică de la est. Așa parcă spun mâinile care semnează procese-verbale. Doar că noi nu suntem, nici n-am fost vreodată, o țară mică. Suntem chiar o țară mare, care ar avea nevoie și de respectul celor din jur pentru a-și cultiva și arăta forța. Care ar avea nevoie de respectul celor aflați înăuntrul țării, pentru a crește sănătos.

Dar să lăsăm visele pentru diseară, când ne vom pune în pat și vom redobândi dreptul de a visa. Iar pe Ana Bărbosu să o ținem minte ca pe campioana care a luat locul trei la Paris și care ar trebui sprijinită pentru ca aceasta să nu fie ultima ei medalie olimpică. A arătat că se poate. Se poate! Numai să nu mai facă ăi puternici contestații care să ne distrugă. Care să ne facă să uităm că vrem și că se poate. Cu Dumnezeu înainte!

CITEȘTE ȘI:

Oare se întâmplă minunea?

Olimpicii

Dinu Săraru ne vede