Ne mai dor câteva doine, luăm antibiotice

Uneori, ne mai dor câteva doine și atunci luăm antibiotice pentru a reveni la starea de așa-zisă normalitate prin care încercăm să facem față marilor provocări ale momentului și să eliminăm durerile de cap sau de suflet. România sărbătorită pe 1 Decembrie rămâne o țară a speranțelor multiplicate care, anual, capătă accente sentimentale indiscutabile.

Dincolo de vocile care afirmă că facem apel la memoria neamului românesc numai o dată pe an, rămân la convingerea că cele trei culori ale drapelului ne guvernează în fiecare zi. E drept, doinele nu ajung niciodată hit – cu atât mai mult într-o realitate modernistă și pragmatică –, iar o doină plasată în topul Billboard pare o utopie. Nici măcar un DJ obscur nu se bate pentru o doină, fiindcă este imposibil să o remixezi în așa fel încât auditoriul să aplaude și să țopăie la minut.

Dar doinele românilor – acest neasemuit de frumos amalgam alcătuit din tristețe, melancolie și dor, parte din Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO – duc cu ele nu numai durerile ancestrale ale unui neam sortit să își împingă soarta, precum un Sisif cu milioane de inimi, către un vârf imposibil de atins, ci și micile bucurii în jurul cărora ne-am construit și ne-am desfătat simplu, ca în fața unei mese pe care a fost așternut un ștergar și care adună, la ceas de seară, laolaltă, atâtea destine.

”Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume”, scria Vasile Alecsandri, iar inegalabilul George Enescu concretiza o astfel de trăire printr-un singur cuvânt: ”Dorul îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor româneşti”.

În același timp, marele compozitor al întregii lumi, nu numai al României, spunea că doina este ”tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine”.

România, ca doină înduioșătoare, România ca dor absolut, România ca stare de spirit, România – ”muguri de fluier” trece, prin fiecare an, ca o doamnă ceva mai îmbătrânită și ridată, visând la o reîntinerire la toate nivelurile.

Ca și anul trecut, există România pandemică, dar și România economic-întristată sau politic-asigurată că totul va fi (din ce în ce mai) bine. De-a lungul vremurilor – mai mult sau mai puțin cinice, mai mult sau mai puțin ”de restriște” -, românii nu s-au înfrățit numai cu codrul, ci și cu speranța. Dacă ar putea fi întocmită o statistică a mijloacelor prin care această țară a trecut, nu neapărat zâmbind, mai departe, cu siguranță că speranța s-ar poziționa pe primul loc.

Doina, dorul și speranța devin o adevărată Sfântă Treime a neamului românesc, strânse sub aceleași trei culori care, dacă nu ne fac să lăcrimăm atunci când mângâie cerul din vârful unui catarg, măcar ne oferă câteva secunde de zbucium interior, de revelație pe care nu știm, uneori, să o exprimăm în cuvinte, dar care ne amprentează viețile.

O altă zi de 1 Decembrie nu înseamnă, neapărat, un moment al bilanțului. Cifrele seci ne spun că încă nu sunt toate puse la punct, că încă suferim la toate capitolele, că unu și cu unu fac, într-adevăr, doi, numai că – paradoxal – unu și cu unu sunt mai despărțiți ca niciodată și nu mai fac parte din aceeași adunare.

O altă zi de 1 Decembrie nu trebuie doar bifată organizatoric, idealizată metaforic și aplaudată în timp ce militarii defilează pe sub Arcul de Triumf.

Ziua de 1 Decembrie ar trebui ”doinită”, mângâiată prin toate dorurile comune ale românilor, indiferent unde s-ar afla ei, indiferent unde i-au purtat pașii prin această lume a măștilor de protecție încastrate în chipuri cu ochi febrili.

Trăim, cu toții, într-un castel din cărţi de joc, la nivel mondial, iar România este parte integrantă în decor. Pe toate meridianele, teama de ziua care va să vină este profundă și, atunci când găsesc răgazul de a interfera cu oameni simpli, supuşi de o viaţă dorului de bine şi gândului că munca înnobilează, primesc aceeaşi informaţie, multiplicată la un şapirograf imaginar şi lipită pe toate frunţile: ”E al dracului de rău… Oare ce ne mai aşteaptă după colţ?”

Într-o zi a României sărbătorite, nu este inoportun să privești adevărul în față. Nefericirile se intersectează, socializează, își dau mâna, se salută, privesc unele către altele, trec mai departe, traversează pe culoare verde a semaforului, merg în piaţă, se întorc cu plasa aproape goală, fac calcule în carneţele jerpelite, rămân cu întreţinerea neplătită, privesc cu teamă telefoanele mobile, atunci când acestea sună pentru a da de veste că se apropie recuperatori bancari, au insomnii…

1 Decembrie nu este doar o zi în care mirosul ciolanului cu fasole se propagă, apetisant, peste mulțimile pregătite de sărbătoare. 1 Decembrie ar trebui să fie o zi a doinelor reinventate, a inimilor care bat pentru aceeași idee națională și pentru aceleași proiecte comune.

Încercăm să urcăm încă o treaptă, în fiecare an, chiar dacă se aude un scârțâit îngrijorător, iar cuiele sunt mâncate de rugină. Nu miroase a praf de puşcă, din fericire, dar se simte mirosul inconfundabil al lejerităţii şi al superficialităţii generale. Sub ochii noştri se croiesc legende din stofă scoasă de la naftalină, ni se îndeasă pe gât dumicaţii promisiunilor neonorate și înaintăm, zâmbitori, spre un orizont al împlinirilor naționale care se îndepărtează de noi precum Fata Morgana.

Poate că o simplă doină, nu numai într-o zi de sărbătoare, are puterea misterioasă de a ne ține alături, într-o adevărată, spectaculoasă și modernă Horă a Unirii. Și, cu certitudine, dorul de noi înșine și iubirea pentru cei din jurul nostru valorează mai mult decât orice plan redactat punctual, după analize strategice aride.

Cum am putea uita, de altfel, că dragostea – acest sentiment de o noblețe atemporală – este un punct de reper apăsător, prin frumusețea lui, al doinelor noastre?

LA MULȚI ANI, Românie a doinelor și a dorului!