„Noi n-avem valoare, noi nu existăm”

După eliminarea echipei de fotbal Farul Constanţa din Champions League, am auzit nenumărate comentarii, despre cât de slabi suntem, despre cât de puţină valoare avem, despre ce şanse minime avem dincolo de graniţele ţării ca să demonstrăm că sportul, în România, are o şansă.

Parcă, dintr-o dată şi pentru prima oară, o campioană a României ar fi fost eliminată din competiţia europeană a campionilor. Ia să ne uităm în urmă.

Anul trecut, campioana României, CFR Cluj, pierdea cu FC Pyunik Yerevan, campioana Armeniei, care părea, din punct de vedere statistic, mult sub valoarea clujenilor. Totuşi, Pyunik a învins.

Acum doi ani, campioană a fost tot CFR Cluj. Pierdea, fără să mai poată spera la mari performanţe, cu o echipă din Elveţia, Young Boys, după alte două tururi în care, într-adevăr, reuşise să se impună. Acum trei ani, Dinamo Zagreb elimina, din aceeaşi competiţie a campioanelor din fiecare ţară, pe CFR Cluj, care a luat titlul, consecutiv, în România, în multe sezoane.

Şi tot aşa.

Căutând săpăturile în trecutul nostru competiţional, aflăm că, deşi echipele reuşesc să se impună intern, în momentul în care scot capul în lume – de altfel, ca echipa naţională a României – ceva se întâmplă, ceva se dereglează. Nu mai există curaj, nu mai există ritm, nu mai există suflu, nu mai avem suporteri, nu mai avem presă care să susţină şi să sublinieze partea bună a lucrurilor din fiecare pată neagră.

A sări acum cu gura pe Farul Constanţa, după o eliminare tristă din Champions League, înseamnă a uita că noi ăştia suntem de mai bine de zece ani, indiferent de club, indiferent de oraş. A-l ataca pe Gheorghe Hagi pentru amănuntul că a decis să-l ţină în teren pe Alibec, până la ultima suflare a fluierului arbitrului, înseamnă a lovi, din nou, în unul dintre puţinii care mai cred în performanţă şi care chiar fac ceva pentru ca, la ieşirea competiţională din ţară, să avem şi alt rezultat, pe lângă grele înfrângeri.

Noi suntem ăia care, acum douăzeci de ani, dădeau Europei jucători mari, ăia care i-au avut în loturi pe Dobrin, Balaci, Hagi, Popescu, Petrescu, Mutu, Chivu. Şi lista e lungă. Lungă, dar departe de adevărul de azi.

Oricât ne-am strădui, oricât ar investi – nu statul care nu face nimic pentru tineri, ci oamenii bogaţi care aleg să bage bani în viitorul sportului, nu se întâmplă nimic. Avem capul plecat, nu ca echipă, ci ca ţară.

Cerşim, nu tricouri de la Ronaldo şi Messi, ci strângeri de mână sau zâmbete schiţate din colţul gurii, pe la toate reuniulile importante la care mergem reprezentaţi de preşedinţi sau prim-miniştri.

Problema nu e a echipei Farul Constanţa sau a celor de la CFR Cluj! Treziţi-vă! Problema e a României, a fiecăruia dintre noi care, părăsind ţara, pleacă fruntea şi aşteaptă să-şi ceară iertare. Aici trebuie să ne cerem iertare. Acasă! Pentru zeci de ani în care, în loc să construim, am dărâmat. Pentru zeci de ani în care, în loc să fim mai buni, să învăţăm, am încercat să fentăm și să ajungem la destinație pe drumul cel mai scurt.

Aici e problema. Noi suntem problema. Dar nu vedem. Niciodată nu vedem.

Citește și:

Iar picăm Bacalaureatul?

Încredere

Dreptul să nu spunem nimic

Sfârșitul care nu se mai sfârșește