O societate bine guvernată este o societate rezilientă

Unul dintre cei mai frecvent auziți termeni zilele acestea este, probabil, cel de „război hibrid”. Fără a intra în complicate scheme explicative, voi prezenta pe scurt cele două paradigme care domină reflecția teoretică referitoare la războiul hibrid și voi insista asupra înțelegerii războiului hibrid ca război politic, având drept „câmp de luptă” procesul de guvernare și percepția oamenilor cu privire la legitimitatea și rezultatele acestui proces. Confuzia dintre cele două paradigme poate avea consecințe în planul adecvării răspunsului și poate amâna reflecția cu privire la sursele de vulnerabilitate ale unei societăți, fie că sunt sau nu create de acțiunea unor actori externi.

Două paradigme majore privind războiul hibrid

Potrivit Centrului de excelență de la Helsinki pentru contracararea amenințărilor hibride, războiul hibrid se referă la „acțiuni coordonate și sincronizate care țintesc în mod deliberat vulnerabilitățile sistemice ale statelor și instituțiilor democratice prin intermediul unei game largi de instrumente, de natură politică, economică, militară, civilă și informațională, acțiuni care sunt foarte dificil de atribuit, se desfășoară sub pragul detectării și exploatează distincția uneori mai neclară dintre război și pace”.

Potrivit aceleiași surse, acțiunile hibride sunt caracterizate de ambiguitate; aceasta deoarece „actorii implicați caută să estompeze contururile obișnuite ale politicii internaționale și operează în spațiile intermediare dintre extern și intern, dintre legal și ilegal, dintre pace și război. Ambiguitatea este creată de faptul că se combină mijloacele convenționale cu cele neconvenționale – dezinformare, interferență în conversația politică sau în alegeri, atacuri asupra infrastructurii critice, agresiuni cibernetice, diferite forme de activități infracționale și, în cele din urmă, utilizarea asimetrică a mijloacelor militare și a atacurilor armate”.

Reflecția cu privire la războiul hibrid este dominată de două mari paradigme. Potrivit primei paradigme, acțiunile ce pot fi subsumate războiul hibrid anunță, facilitează, pregătesc acțiunea militară propriu-zisă. Din acest punct de vedere, se poate spune că, între anumite limite, războiul hibrid este vechi precum războiul însuși: de când lumea, chiar dacă în forme mai rudimentare, orice invazie militară a fost pregătită din punct de vedere psihologic, informațional, s-a bazat pe cunoașterea, exploatarea și exacerbarea slăbiciunilor adversarului.

Potrivit celei de-a doua paradigme, probabil mai fertilă și cu o putere explicativă mult mai adaptată realităților contemporane, războiul hibrid nu are scopul de a pregăti terenul pentru o invazie efectivă, nu este în mod necesar urmat de o agresiune militară propriu-zisă. În această accepțiune, războiul hibrid este un război politic total, al cărui scop este atins exclusiv prin mijloace non-militare. Acest război politic, purtat fără mijloace militare asupra unor ținte non-militare, nu pregătește o invazie, ci își propune să învrăjbească, să demoralizeze, să destabilizeze și să distragă adversarul astfel încât invazia nici să nu mai fie necesară, să nu mai aibă nici o relevanță. Cu alte cuvinte, războiul hibrid reprezintă un atac generalizat asupra țesutului economic, politic și social al unei țări; terenul de confruntare îl reprezintă procesul de guvernare, iar armele puse în joc sunt percepțiile, opiniile și sentimentele cetățenilor, precum și forța contractului social dintre cetățean și stat, dintre cei guvernați și cei care guvernează.

În ambele variante, dezinformarea joacă un rol central. Atunci când vorbim despre război hibrid înțeles ca război politic total, desfășurat cu mijloace non-militare asupra unor ținte non-militare, dezinformarea nu are drept scop convingerea societății-țintă, atragerea ei de partea unui model politic sau economic presupus superior. Ci scopurile sunt: distorsionarea procesului de guvernare; compromiterea proceselor decizionale majore (amânare, încetinire, blocare, perturbare); polarizarea și slăbirea coeziunii sociale; subminarea încrederii; cultivarea suspiciunii generalizate; discreditarea instituțiilor; și, nu în ultimul rând, acapararea conversației publice, confiscarea termenilor majori ai conversației publice până în punctul în care discuțiile factuale, argumentate, bazate pe împărtășirea unor interese comune și chiar a unor realități comune să devină aproape imposibile.

„Războaiele hibride trebuie câștigate cu mult înainte de a fi declanșate”

Confuzia, în plan practic, dintre cele două înțelegeri ale războiului hibrid reprezintă o sursă majoră de vulnerabilitate. În momentul în care adversarul declanșează acțiuni specifice războiului hibrid în cea de-a doua accepțiune, iar răspunsul este inspirat de înțelegerea războiului hibrid drept pregătire a unei invazii, se poate spune că, din start, există mai puțini sorți de izbândă. Există riscul ca situația – întotdeauna fericită – în care acțiunile subsumate războiului hibrid nu sunt urmate de o invazie militară – să lase loc de exuberanțe nepotrivite („vedeți, am rezistat, nu ne-a invadat nimeni, ne-am alarmat degeaba”); iar momentul când societatea respectivă conștientizează magnitudinea vulnerabilităților, adâncimea faliilor sociale, ruptura dintre agenda cetățeanului și agenda decidenților, criza de încredere sau criza de reprezentare să fie mereu și mereu amânat.

Potrivit lui Luke Coffey, dacă guvernarea este noul câmp de bătălie, atunci măsurile de răspuns trebuie să fie și ele adecvate acestei transformări; dacă războiul hibrid vizează întreaga societate, atunci răspunsul trebuie să antreneze, și el, întreaga societate („whole-of-society approach”, „people-centric approach”). De aici, preocuparea de a cultiva rezistența la dezinformare, de a conștientiza felul total schimbat în care consumăm, producem și răspândim informația. Și, în egală măsură, preocuparea de a crește calitatea actului de guvernare, de a consolida legitimitatea instituțiilor și de a atenua sursele de insatisfacție populară majoră. În mai puține cuvinte, după cum o spune chiar Luke Coffey, „o societate bine guvernată este o societate rezilientă”.

Pare simplu și de spus și de înțeles, nu? Numai că tot autorul citat formulează și un avertisment sumbru: războiul hibrid (în a doua accepțiune) este aproape imposibil de câștigat. El poate fi doar prevenit, eventual descurajat: „odată întrunite condițiile sociale, politice și economice care permit aplicarea tacticilor hibride, este, probabil, prea târziu pentru a mai face ceva. Războaiele hibride trebuie câștigate cu mult înainte de a fi declanșate”.

Vă las pe fiecare să meditați la aceste condiții sociale, politice și economice și să vă întrebați dacă indicatori precum coeziunea economico-socială, încrederea în viitor, încrederea în oportunitățile economice, încrederea și respectul față de instituții, rezistența la dezinformare, sentimentul de justiție socială, participarea la treburile publice, sentimentul de apartenență la o comunitate de interese și de valori dau o măsură a rezilienței de natură să ne liniștească. În România și în alte părți.