Oameni care mor de două ori
Am citit, astă-noapte, o știre pe Facebook. Pe atât de căutatul și răsfățatul Facebook. Suna așa: a murit Ileana Vulpescu. Am răsfoit, dintr-o curiozitate de care aș vrea să scap, comentariile. Numai condoleanțe, cuvinte de bun rămas, gânduri adresate familiei rămase (care familie?), citate aproximative din „Arta conversației” și adevărate alte mostre de anti-artă a conversației.
Ileana Vulpescu, una dintre cele mai mari scriitoare ale acestui popor care pare în stare de orice, numai-numai să-și piardă și ultima picătură de identitate, s-a stins din viață în București, în tristețea care i-a însoțit ultimii ani, după ce și-a pierdut fiica, pe Ioana, și apoi soțul, deloc anonimul Romulus Vulpescu. Dar nu în aprilie 2023, ci în mai 2021. Născută pe 21 mai 1932, în județul Dolj, parcă a ținut la o oarecare antonimie între viață și moarte, măcar în ceea ce privește ziua care le marchează pe ambele, plecând dintre noi pe 12 mai 2021. Așadar, acum aproape doi ani!
Acum, bubuie rețeaua de socializare cu o știre deloc nouă. Încă o dovadă a atât de puținului respect pe care îl avem, fie și în ceasul ultim, pentru cei care ne-au ghidat mințile, frumusețea minții, prin artă, prin literatură.
Cât a trăit, nu a fost băgată în seamă nici de conducătorii educației, culturii sau ai țării, nici de președinți de asociații și fundații care, se pare, numai întâmplător au adăugat la numele de scenă cuvântul cultură.
Am vizitat-o pe doamna Vulpescu în ultima perioadă a vieții de câteva ori. Era singură. Un om singur, un bătrân al României, cu pensie mică și cu cărți multe în casă, cărți pe care nu le mai putea citi și de la care părea că-și ia în fiecare zi rămas bun. Era ținută de propria vârstă la pat, nu mai putea scrie, abia ținea stiloul în mână, pentru ultimele autografe, și era îngrijită, atât cât se putea, în apartamentul ei din zona Piața Rosetti, de oameni din afara familiei, pentru că nu mai avea pe nimeni de-al ei aproape.
Vorbea rar, cuvinte puține, înțeles mult. Zâmbea, încă zâmbea, privind peste fruntea mea, către o fereastră care îi arăta lumina palidă a orașului. Ridica mâna, parcă zburând cu întreaga ființă, cu întreaga operă după dumneaei, se temea de viață, nu de moarte, și cred că simțea, chiar dacă nu spunea, că rostul ei pe acest pământ s-a terminat. Pierderea fiicei și tristețea de după i-au dat ultima lecție de durere.
Când a plecat dintre noi, la 89 de ani neîmpliniți, nu eram în țară. N-am fost la înmormântare, însă i-am dedicat, cu forțele pe care le aveam atunci, pagina întâi a revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”.
Să văd acum, în aprilie 2023, cum Ileana Vulpescu, din distribuirea falsă a unor știri vechi, mai moare o dată, mă revoltă și mă doare. Ar fi ridicat privirea, puțin ironic și mereu elegant, ar fi tras de zâmbet, ca să apară, și s-ar fi mirat că tocmai ea, doamnă a literaturilor și a propriei existențe, e în stare să moară de două ori. Și, poate, i s-ar fi părut (dincolo de rușinea pe care o provoacă lipsa de informare a oamenilor, lipsa de interes față de adevărul bine stabilit în toate recenziile vremurilor) interesant acest blestem post-mortem, știind, în adâncul sufletului, că, deși a urmat un traseu aparent normal pentru toate vârstele sale, a trăit mult mai mult decât o singură viață. Și încă trăiește. Cumva, trăiește.
Ne e dor de dumneavoastră, doamnă Ileana Vulpescu! Iertați-i, iertați-i. Mereu ați știut să iertați.
Citește și: