OPINIE. Eterna stare de improvizație

A trecut și starea de urgență. A trecut și acest weekend, sărbătorit, pe alocuri, cu focuri de artificii și șampanie, în condițiile în care numărul de decese a trecut de 1100. Ce va fi de acum încolo? Simțim, cu toții, că status quo-ul este sever zdruncinat și că revenirea la cum erau lucrurile înainte nu este posibilă. Dincolo de această înțelegere comună difuză, pare că am revenit, în forță, la o viață publică haotică, fragmentată, caracterizată de o eternă fascinație pentru temporar și tranzitoriu.

„Dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul”

Perioada stării de urgență ne-a pus, sau ar fi trebuit să ne pună o oglindă în față. Am pornit la drum serioși, sobri, pătrunși de importanța momentului și având senzația că participăm, cu toții, la procesiuni solemne. Pentru ca, imediat, să facem din pandemie, deci dintr-un eveniment unic la nivel planetar, o chestiune pur românească, cu nunți, lăutari, haiduci 2.0, distracție sau, după caz, lamentare continuă.

Vă mai aduceți aminte de concetățeanul care a declarat că are simptome de Coronavirus pentru a vedea “cum se simte când te plimbi cu izoleta”? Dar de bărbații care s-au luat la bătaie prin centrele de carantină? Ați păstrat capturi de ecran cu știri de genul „Angajat infectat de soacră, fabrica închisă” sau „Bărbat scos cu forța din carantină, nu vrea să mai plece acasă”?

Pe 20 martie, de exemplu, aflăm despre hoți deghizați în epidemiologi și inspectori sanitari. La televizor țipă un cetățean din diaspora, care declară că a stat 25 de ani în străinătate și acum vrea acasă, pretinde să vină cineva să îl ia de pe aeroport pentru că România e și țara lui. Programul de stimulare economică anunțat de guvern include componenta “Usturoiul”, asta în timp ce whatsapp-ul îți era bombardat de leacuri-minune, între care figura, evident, și usturoiul, alături de oțet, cuișoare, apă sărată, apă cu bicarbonat.

Sărim puțin pe 18 aprilie? Nimic nu se compară cu strigătul aproape disperat de pe mesageria whatsapp a telefonului meu: „se dă (sic!) Paște și lumină acum la biserică”. E sămbătă dimineața, alți membri ai grupului (colocatari) încep să mulțumească pentru această informație prețioasă, “merg și eu”, „mă duc și eu”. Un interlocutor aparent mai lucid strică puțin această solidaritate ad-hoc: „dar e sămbătă dimineață, lumina nu se aprinde de la Ierusalim sămbătă după-amiază și se dă seara?”. Răspuns: „am verificat cu preotul și mi-a zis că mai avea niște lumină păstrată de anul trecut, o păstra în altar”, urmat de un mesaj moralizator, “bine că a păstrat-o, în felul acesta evită îmbulzeala”. Nu ai timp să procesezi pe deplin aceste interacțiuni, pentru că, de la televizor, afli, prin intermediul unui promo repetat obsesiv, că „România are inima frântă pentru că nu poate mângâia obrazul bunicilor”.

Pentru a combate o știre potențial falsă cu privire la legătura dintre vaccinarea BCG și numărul mic de decese în țările din Europa Centrală și de Est, nu a fost suficientă explicația medicală, ci a fost nevoie ca virusul să fie etichetat drept “ceaușist”. Deci, ineficiența lui în combaterea noului coronavirus nu are de-a face cu faptul că fusese conceput pentru alt patogen, ci pentru că a fost făcut în perioada respectivă. Reținem, dintr-o astfel d exprimare, și fina retorică anti-vaccinare pentru că, nu-i așa, acum „nu mai e ca pe vremea lui Ceaușescu”.

Am aflat că la Suceava a existat „o dezorganizare drastică”, că România nu își poate permite să ia măsuri economice „foarte populiste”, că eșantionarea populației este o poveste, că testele rapide sunt povești, că, oricum, testele rapide pot fi mai rapide, că vom aduce noi unele „și mai rapide”. Am avut momente în care decidenții de la nivel înalt au strănutat în conferințe de presă, nu au purtat mască sau au purtat-o sub bărbie, s-au certat pe ei înșiși că unele măsuri nu au fost explicate foarte bine, sau, întrebați în legătură cu anumite decizii, au răspuns că se vor informa (poate nu ați reținut, se vor informa în legătură cu propriile decizii). La întrebările – posibil repetitive, scormonitoare, poate chiar sâcâitoare din partea jurnaliștilor, am avut răspunsuri precum „eu nu pot să vă spun decât ceea ce vă spun”. Elevii au fost sfătuiți „să pregătească examenele cât mai bine”, iar profesorii „să intensifice predarea online”. Acestea au fost cuvintele. Iar de la un punct încolo, discursurile oficiale nu au mai început cu condoleanțe adresate familiilor.

Am ajuns duminică, în prima duminică de „libertate”, să ne punem problema dacă suntem lași sau fricoși din cauză că am respectat măsurile de izolare. După ce am clamat libertatea de a fi sărac, de a rămâne subdezvoltat, acum clamăm libertatea de a fi infectat sau de a ne opune unui vaccin care nici nu a fost descoperit. Dezbatem dacă decesele sunt numărate corect, sau, cum am auzit în perioada aceasta, „cantitatatea de morți este cea reală”. Amenzile nu sunt amenzi, virusul nu e virus, Constituția nu e Constituție, recesiunea nu e recesiune, șomerii nu sunt șomeri.

Fascinantă reziliență – dacă despre reziliență este vorba – a  unor comportamente, atât la nivelul decidenților, cât și la nivelul oamenilor obișnuiți. Iată cum descria Dimitrie Cantemir “năravurile moldovenilor”: „moldovenii nu cunosc măsura la nimic; dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se ivește ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc și nu știu ce să facă”. S-a schimbat ceva din această descriere datând de la începutul secolului al XVIII-lea?

Sustenabilitatea lucrurilor nesustenabile

Dincolo de aceste întâmplări cu caracter mai degrabă anecdotic, la care puteți adăuga fiecare dintre dumeavoastră, perioada pe care o traversăm scoate la lumină câteva constante ale ultimilor trei decenii, cel puțin.

Cum ar fi aceea că suntem puțin capabili de a lua ceva în serios, fascinați de ceea ce este temporar și provizoriu, seduși de clișee revoluționare și de lozinci dogmatice. Domină abordarea artizanală a subiectelor complexe; câteva minute de vizionare a unui serial de genul „Anatomia lui Grey” ne oferă senzația că suntem cu toții chirurgi și că numai ceva potrivnic, exterior (statul, orânduirea, vremurile, un dușman extern sau intern) ne face să nu putem realiza complicate operații pe creier.

Avem viciul lamentării și al hiperbolizării, iar  în momentul în care un decident ar începe să se miște cât de cât mai bine, să aibă intervenții reușite, figura lui devine neapărat legendară, iar raportarea necritică, semi-euforică, din partea celor din jur îi alimentează acestuia o raportare tot hiperbolică la propria persoană și la propriile realizări. De aici și o posibilă explicație pentru monumentale gafe de comunicare, care confuzează opinia publică în momente în care are mai multă nevoie de încredere, de repere („ce l-o fi apucat?”).

Construcția instituțională și statală este înlocuită cu luptele politice de suprafață, motiv pentru care alternanțele la putere nu sunt însoțite de vreo reformă în primul rând a modului în care ne raportăm la putere, la autoritate. Judecând după scena politică, dar și mergând într-un plan mai larg, social, al obiceiurilor sociale și al credințelor religioase, pare că avem căderi periodice în pre-modernitate. În plin liberalism (și nu am în vedere faptul că suntem într-o perioadă de guvernare a unui partid liberal), suntem mult prea dispuși să îi excludem din conversația publică pe cei cu care nu suntem de acord, pe cei care nu sunt ca noi, pe cei de care nu ne place, deci trebuie să dispară. În plin liberalism, pare că am asimilat destul de puțin ideea că democrația înseamnă dezbatere de idei, nu baricadare tribală în spatele unor lozinci sau a unor frici reîncâlzite periodic; cu atât mai puțin linșarea retorică a celor ale căror idei nu le împărtășim, idei considerate, din start, „dușmanoase”. Polarizarea, politizarea fac parte dintr-un autentic spirit al vremurilor; numai că noi am împrumutat acest spirit al vremurilor fără a avea reziliența profundă a statului, o anumită tradiție culturală și a opiniei publice care să te ferească, măcar în situații extreme, de mișcări bruște, de basculări riscante.

Aparent, criza al cărei vârf avem impresia că l-am depășit a lăsat neatinse aceste slăbiciuni structurale – ale construcției instituționale, ale spațiului public și ale opiniei publice.

Se spune că, întrebat fiind ce părere are despre romanul „Război și pace”, Woody Allen ar fi răspuns: „era ceva cu niște ruși”. Evident, răspunsul era unul menit să stârnească reacția, controversa. Judecând după evoluțiile dezbaterii publice din România (posibil și din alte părți), pare că noi, prin liderii noștri, prin cei pe care îi propunem și îi recunoaștem drept lideri, inclusiv lideri de opinie, înțelegem din actuala criză ca fiind “ceva despre un coronavirus”. Dincolo de o înțelegere comună difuză a faptului că întoarcerea la ce era în februarie nu este posibilă, pare că am revenit, în forță, la o viață publică haotică, fragmentată; caracterizată de sustenabilitatea lucrurilor nesustenabile și de o eternă fascinație pentru temporar și tranzitoriu.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU