OPINIE. Fenomenul secret al vieții noastre – ascensiunea Africii

Scriu aceste cuvinte la câteva ore după ce am terminat de citit cartea lui Robert Guest, „Continentul în Lanțuri”. Într-un mod coerent și atrăgător – autorul a fost, până la urmă, unul din jurnaliștii publicației The Economist – el arată câteva dintre problemele și avantajele Africii sub-sahariene.

Interesat în primul rând de dezvoltarea economică, el petrece puțin timp vorbind despre războaiele de pe continent. Doar câteva dintre ele au textura geopolitică a conflictelor clasice  prin care Europa a trecut timp de atâtea secole: aproape în totalitate este vorba de războaie civile, adică de părți ale societății care refuză să accepte înfrângerea la urne (autentică sau cauzată de fraude). Istoria post-colonială a Africii nu conține o vastă pleiadă de Hitler-i sau Mussolini. Jean Bokassa, liderul Republicii Centrafricane, s-a proclamat împărat într-o ceremonie fastuoasă la mijlocul anilor ’70, copiind gesturile, veșmintele și procedurile utilizate de Napoleon când a făcut același pas. Chiar și data ceremoniei (4 decembrie) a fost aceeași cu cea la care Bonaparte a devenit împărat. Însă Bokassa n-a invadat niciodată pe nimeni.

Lipsa cvasi-totală a jocurilor de putere hobbes-iene ar fi trebuit să fie un avantaj imens pentru Africa. Însă numărul limitat de invazii și războaie de cucerire are de fapt o cauză tristă. În anii post-independență, liderii tinerelor state africane au încheiat un acord privind menținerea granițelor dintre noile state – de fapt granițele dintre fostele colonii. Problemele cauzate de granițele respective erau, în sine, incomensurabile; războaiele inter-statale erau mult peste capacitatea de management a noilor lideri. Linii drepte, de o geometrie perfectă și de o estetică științifică pentru participanții la discuțiile din Europa secolului 19 rupseseră, în realitate, etnii în două, fragmentând societăți cu o coerență internă seculară. În alte cazuri, precum cele ale Nigeriei sau Tanzaniei de azi, colonii cu o conducere europeană unitară conțineau peste 100 de etnii cu limbi și tradiții diferite – o sursă imensă de dificultăți pentru acele colonii odată convertite în state moderne. Uneori hărțile mințeau. Granița dintre Congo-ul Belgian și Rhodezia de Nord a fost setată pe un râu despre care se credea că urmează o linie simplă și predictibilă pe axa vest-est. În realitate râul coboară mult spre sud, ceea ce a dus la o frângere de facto a Rhodeziei de Nord, adică a Zambiei de azi. Ca să înțelegi efectul, imaginează-ți o hartă a României în care toate județele din Giurgiu și până la Mureș, pe o linie verticală sud-nord, ar aparține altei țări. A călători din Oradea la Iași sau din Botoșani la Timișoara s-ar putea realiza ori foarte greu, ori doar pe calea aerului. (Spune multe despre infrastructura României că, o dată lucrurile prezentate astfel, nu părem să fim într-o situație foarte diferită de cea a Zambiei).

Guest vorbește în cartea sa mai puțin despre dezavantajele punctului de pornire al Africii și mai mult despre factorii care au ținut țările continentului în urmă în deceniile de după retragerea oficială a puterilor coloniale. Noțiunea de „stat”, cu toate avantajele pe care le prezintă pentru o națiune, era în bună parte absentă, prioritățile etnic-tribale având rolul principal. Statul reprezenta de fapt prăjitura din care toată lumea încerca să pape câte ceva – o luptă cu sumă zero. În Camerun, transportarea a sute de sticle de bere pe o distanță de 500 de kilometri, cam cât de la Cluj-Napoca la București, luaa nu mai puțin de patru zile din cauza zecilor de opriri provocate de polițiști venali. O privire asupra cifrelor dărâmă mituri: ajutorul financiar din partea țărilor dezvoltate nu se corelează nici cu progres, nici cu rămânere în urmă. Precum în faimoasa zicere despre democrație, există un singur lucru mai rău pentru economia unei țări africane decât prezența corporațiilor străine, și anume absența lor. Uneori cifrele șochează: sunt țări care cheltuie mai mult pe facilitățile luxoase ale liderilor decât pe îngrijirea bolnavilor de SIDA. (Deși cei suferinzi, în țările respective, sunt numeroși iar la putere nu se află dictatori de renume).

Cartea lui Guest a fost însă scrisă în 2004, și prin prisma acestei informații reprezintă un fenomenal izvor de optimism. PIB-ul per capita al Zambiei era, atunci când el a scris cartea, de două ori mai mare decât la momentul independenței. Acum este de șapte ori mai mare. Kenya băltise în mediocritate timp de decenii; ultimii șaisprezece ani au reprezentat cadrul unei ascensiuni majore. Rwanda în 2004 era asociată cu un genocid atroce; actualmente este setată pe un traseu de dezvoltare fără precedent ca ambiție și realizări. Guest petrece mult timp scriind despre Africa de Sud, despre relevanța și importanța acestei țări pentru întregul continent; la opt ani după publicarea cărții Nigeria a depășit Africa de Sud în plan economic și n-a mai fost niciodată atinsă din urmă. Pentru fiecare tragedie nouă, ce nu exista la momentul când Guest scria (precum Boko Haram) există numeroase povești tăcute de succes. Unele au rădăcini gri: nu mai auzim de hiper-inflația din Zimbabwe. Dar asta întrucât China a stabilizat și apoi accelerat dezvoltarea acelei țări.

Guest a intuit corect potențialul de dezvoltare printr-o metodă folosită și de România: saltul tehnologic peste etape intermediare. Telefonia mobilă joacă un rol pe care nu îl putem imagina în Europa. Infrastructura rutieră reprezintă însă un obstacol major în continuare. Indexul de Dezvoltare Umană (HDI) alcătuit de Națiunile Unite măsoară calitatea și durata vieții. În 1990 extremele geografice ale continentului aveau o situație mulțumitoare: țările mediteraneene și Africa de Sud străluceau, restul continentului fiind într-o poziție gravă. Trei decenii mai târziu, situația tuturor țărilor cu ieșire la oceane este solidă; suferința e în continuare la cote mari în cele care depind de infrastructura proprie (și a altora) într-o mare măsură, adică cele aflate în interiorul continentului.

Cel mai tăcut fenomen al acestui început de mileniu este ascensiunea Africii. Surprinzător de multe din evoluțiile moderne în ceea ce privește medicina, comunicațiile sau industria au pătruns pe continent, îmbunătățind viața oamenilor din cele mai multe zone. Unul din sub-produsele globalizării – conectarea la dezbaterile globale – a condus în Africa la creșterea pretențiilor populației vizavi de scena politică. Conform lui Guest, slăbiciunea acestei clase politice a fost unul din factorii vitali în încetinirea progresului pe continent. Reducerea sau eliminarea acestei slăbiciuni este un proces în desfășurare. Aproape fiecare țară africană deține în istoria sa figuri emblematice pentru perioada post-independență, văzuți drept părinți ai națiunii, lideri demni de respect sau eroi autentici. La o privire obiectivă, mulți dintre ei au generat guvernări slabe sau deficitare. Liderii prezentului nu mai beneficiază de o astfel de aură protectoare.

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.