OPINIE. Loteria tradiționalistă: de ce România e altfel

Sunt întrebat extrem de des, în special de ziariști străini dar și de români (politicieni, consultanți sau pur și simplu oameni interesați de politică) de ce același set de valori și mesaje are un succes determinant în Ungaria sau Polonia dar nu în România. Aceste întrebări se vor înteți în contextul alegerilor prezidențiale din Polonia, al căror prim tur tocmai a avut loc. Președintele în funcție, Andrzej Duda, reprezentant al tradiționalistei formațiuni Lege și Justiție, tocmai a obținut 42% din voturi; principalul său oponent, liberalul primar al Varșoviei: 30%. Candidații de pe locurile următoare – unul mai conservator decât altul – au primit 13% respectiv 7% din voturi. Susținătorii lor nu se vor transfera în mod automat către președintele în funcție, conform tuturor sondajelor turul doi urmând să fie foarte disputat. Dar chiar și o înfrângere a lui Duda nu implică o prăbușire a formațiunii politice pe care o reprezintă, aceasta dominând în mod evident o scenă definită de divizarea și lipsa de direcție a opoziției.

Prin contrast, în România special din 2014 și până acum cel puțin un competitor a jucat în mod repetat, la toate scrutinele, pe cartea unui tradiționalism supărat, cu nuanțe eurofobe și o spoială de ortodoxism (nu prea multă, întrucât nici vasta majoritate a românilor – de fapt – nu prea iau foarte în serios propria credință: un creștinism autentic este exotic și îndepărtează mulțimile). Numeroase cariere politice s-au frânt pe câmpul de luptă al apărării valorilor național-tradițional-rurale, pe dealul nostalgiei pentru industria de pe vremea lui Ceaușescu, pe muntele afirmației „suntem o colonie a Vestului”, în valea independenței geopolitice naționale sau în deșertul homofobiei. Aceste rute sunt utile pentru depășirea pragului de 5%, vital în alegerile românești de orice tip. Dar ele nu asigură un succes electoral persistent, pe modelul FIDESZ sau Lege Și Justiție.

Pentru a explica de ce „manualul” ce funcționează în alte țări arde sau mucegăiește la noi, voi face abstracție de moștenirea istorică și de decalajele de dezvoltare. De altfel, Transilvania – congruentă cultural spațiului central-european – și Bucureștiul – cea mai dezvoltată zonă din punct de vedere economic a întregii țări – sunt zonele în care paradigma menționată mai sus eșuează în cea mai mare măsură. Aportul meu ca sociolog este să orientez discuția spre agenda publică. Surprinzător de puțini lideri politice sau de partide politice dau atenție grijilor populației. Teme precum căsătoria între persoanele de același sex, dependența militară a României de SUA sau necesitatea rejuvenării valorilor religioase sunt în fundalul conștiinței publice, dacă și acolo. Prioritățile sunt foarte concrete, axate pe necesitatea unor reforme în instituții și sisteme disfuncționale – nu oricare, ci cele ale statului.

În Polonia sau Ungaria, și chiar în Cehia al cărui președinte încearcă să-l emuleze pe Donald Trump în multe privințe, există o diferență majoră față de România în ceea ce privește calitatea serviciilor furnizate de aceste instituții și sisteme. Diferența este măsurabilă în sondaje, este constantă și are dimensiuni apreciabile. Deși lucrurile nu sunt roz nicăieri, infrastructura din Ungaria nu blochează fermierii acestei țări întru a-și vinde produsele exclusiv local; spitalele poloneze nu colcăie cu bacterii ucigașe precum cele românești; birocrații cehi nu sunt demoralizați, plictisiți și veșnic nervoși. Folosirea temeinică a fondurilor europene a dus la salvarea sau ascensiunea orășelelor; cele din România, cu prea puține excepții, decad și se îndreaptă spre ruralizare. În Europa Centrală fundația este stabilă; în România îți joacă sub picioare – și deci refacerea sau îmbunătățirea fundației devine în mod logic prioritatea națională.

În politică funcționează piramida lui Maslow. Războaiele culturale nu se pot duce cu frigiderul gol – ele sunt apanajul unei clase de mijloc solide, capitalizată, cu o educație care-i permite măcar o minimă abstractizare. Clasa de mijloc din România are un obstacol de rezolvat până să ajungă la stadiul care să-i permită emoții ideologice: calitatea insuficientă (și, prin comparație cu Occidentul, inferioară) a cadrului general în care-și desfășoară activitatea. Decrețeii cu câteva mii de euro în cont se luptă în fiecare zi cu ANAF, profesorii obtuzi ai copiilor sau decizii neinspirate ale primăriilor – nu mai ajung să dedice energie autentică unor teme abstracte precum „hidra multiculturalismului”, „decăderea democrațiilor liberale” sau „ofensiva ideologiei de gen”.

Iar când vine vorba despre românii cu dificultăți materiale serioase… exemplul perfect a fost furnizat de Nicolae Ceaușescu însuși, care la ultimul congres al PCR denunța pactul Ribbentrop-Molotov într-o indiferență națională totală, definită de dârdâiri prin apartamente, pene de curent numeroase, cozi pentru mâncare și vânarea clipelor când la robinet curge apă caldă. În termenii de acum: crucea, steagul sau ura față de oameni care nu sunt ca tine nu îți umplu stomacul, portofelul sau sertarul cu medicamente.

Pentru orice consultant politic, lucrurile de mai sus sunt nesurprinzătoare. După eșecul lui Ponta din 2014, a sugera astfel de mesaje clienților duce sau ar trebui să ducă la faliment. De altfel, nu există un consens sau o paradigmă în lumea consultanței conform căreia naționalismul tradiționalist ar duce la succes. Perseverența stupidă în a susține o paradigmă pierzătoare are de-a face în bună măsură cu convingerile reale ale unor politicieni – mult mai bătrâni decât vârsta indicată de cartea de identitate, debusolați de o lume în rapidă schimbare, tracasați de prăbușirea unor rețele de corupție ce funcționau cândva ca unse. Un refugiu pentru ei devine deci lumea copilăriei și adolescenței, în care muzica era 100% românească, totul era produs în țară, dacii erau zei și luam multe medalii la olimpiadă. În vile spațioase, în fața unui whisky scump, lângă un frigider plin și știind că în cont zac sute de mii de euro, ei își permit să viseze amar la o lume mai simplă. Este un lux pe care marea majoritate a românilor nu îl au la dispoziție.

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.