OPINIE. Repere pentru la toamnă

Aproape că am uitat, cei mai mulți dintre noi, că 2020 e un an electoral. Și încă unul decisiv. Odată aleși, parlamentarii nu pot fi schimbați de alegător; odată votată lista unui partid, nu mai ai niciun impact asupra acțiunilor respectivului partid, pentru următorii patru ani el urmând să facă absolut orice dorește. În 2020 „vorbești”; cu excepția unor eventuale proteste stradale, vei tăcea patru ani după aceea.

De asemenea, la începutul toamnei avem alegeri locale. Aparent mai puțin dramatice decât cele generale, ele vor avea de fapt un impact major asupra noastră. Pentru multe localități urbane din România, aflate pe o pantă demografică și economică descendentă, următorii patru ani reprezintă ultima șansă de a se salva de erodare definitivă, adică de ruralizare. Destinul și nivelul de satisfacție a milioane de oameni depinde indirect și într-un mod oarecum invizibil de identitatea primarului din localitatea lor. Mulți vor migra, înjurând printre dinți România în timp ce-și îndeasă hainele în valiză, nedându-și seama că de fapt principala lor sursă de nemulțumire este un management local defectuos și că, la o sută sau patru sute de kilometri depărtare (tot în România) lucrurile stau cu totul altfel.

Am avut șansa de a fi atât cetățean, subiect al acțiunilor politicienilor, cât și colaborator sau consultant al multora. Am o perspectivă, deci, ușor diferită de cea a majorității celor interesați de politică. Cu riscul ca în paragrafele următoare să ignor din greșeală ceva foarte important, iată ce mă interesează să văd, în calitate de votant sau spectator, la politicienii care ne doresc votul în acest an:

1. Ce eșecuri au avut și cum au trecut peste ele. A nu avea eșecuri este cvasi-imposibil; în rarele cazuri în care un politician ajunge în situația de a candida fără a înregistra un insucces de vreun fel, respectiva sau respectivul se poate afla într-un mare pericol: nu se cunoaște pe sine. Iar acest pericol și această necunoaștere ne afectează pe noi toți: ce se va întâmpla la primul pas greșit sau aspirație neîmplinită? O criză de furie? O demisie? Cum reacționează acea persoană pe termen mediu și lung? Privește întreaga comunitate amar? Se auto-izolează psihic? Ignoră eșecul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic? Sau învață?

Când adresez întrebările de mai sus, mă gândesc în special la parlamentari. Nu știu cum se face, dar practic garantat sute de oameni intră în Parlament la fiecare patru ani, pomenindu-se în circumstanțe neprevăzute, neașteptate, neanticipate de cineva. Cei aleși în 2008, într-un climat de emoție pozitivă și optimism datorate unei economii în ascensiune, au trebuit să managerieze dura criză bugetară din 2012. USL-ul (îți amintești de el?) s-a spart după nici măcar un an și jumătate, transformând un parlament cu o compoziție și majoritate relativ stabilă într-unul haotic și divizat. În sfârșit, cei aleși în 2016 s-au pomenit trăind pe viu ascensiunea meteorică a lui Liviu Dragnea, prăbușirea dramatică a acestuia și COVID-19. Intuiesc că parlamentarii aleși la finele anului vor avea de asemenea nevoie să ia decizii extrem de dure, trebuind să echilibreze binele național cu cel al anumitor grupuri sociale sau, la fel de dur, să aleagă cineva va plăti chitanța dezechilibrelor bugetare istorice și în formare. În aceste circumstanțe dificile – sau altele, pe care nici nu mi le pot imagina – este bine să ai în tolbă câteva insuccese, din care să înveți sau să fi învățat deja.

2. Ce echipă au? Cu cine se consultă? Au învățat că trebuie să se consulte cu cineva? Zeu al economiei, expert în ecologie și în media și în știință politică și în probleme sociale nu s-a născut nimeni. Din când în când, chiar și parlamentarii trebuie să ia decizii la nivel individual (în genere dependența de șeful partidului sau de șeful organizației locale primează). Aspectul din acest paragraf este important întrucât politica națională a ajuns ascunzătoarea mediocrităților călduțe. Atâta timp cât știi că ești mediocru și taci sau, dimpotrivă, ești un om realmente înzestrat mental, curajos și dinamic: nicio problemă. Mediocritățile care se cred experți, deschizători de epocă sau genii multidisciplinare sunt cele periculoase. În această legislatură au existat în parlament astfel de figuri, amuzante dar și înfricoșătoare. Mă tem că începând cu 2020 numărul lor se va mări, urmând o tendință deja existentă în acest sens în societate ca atare. Capacitatea unui politician de a se consulta, de a învăța sau de a dialoga (eventual în contradictoriu) cu oameni din afara spațiului politic, care cunosc subiectul propriu-zis, este o pavăză în calea proiectelor legislative sau edilitare care mutilează societatea.

3. Sunt conștienți că sunt europeni?

Întrebarea pare una ciudată. Dar, în ceea ce privește administrația locală, este una care merită adresată. Sunt curios dacă în următorii ani vom vedea intrând în pâine un val de primari care conștientizează că Europa nu e ceva ce privim „de afară”, în excursii scurte, ci o sursă autentică de modele – o societate din care facem parte. Mikael Colville-Andersen, o figură controversată dar fascinantă din domeniul planificării urbane, relansează în aceste zile o dezbatere majoră cu privire la spațiul alocat autoturismelor personale în marile orașe europene, contrapunând acest aspect restului traficului (bicicliști, pietoni, transport în comun). Este sau va fi vreun primar din România atent la această temă? Alături de danezo-canadianul menționat mai sus există numeroși furnizori de soluții, idei, perspective în ceea ce privește asigurarea unui trai de calitate. Apelează o primărie la asemenea oameni pentru a găsi măcar o soluție potențială la problemele sale? Știu primăriile din România care le sunt problemele? Încearcă să le rezolve? Știu care sunt problemele locuitorilor? Există voință pentru a le rezolva? Există un plan, o viziune, un obiectiv pentru atingerea căruia se muncește zi de zi? Sau se vor comporta zeci de municipii și orașe în continuare de parcă se află într-un 1992 etern, zăcând în spațiul gri dintre Vest și un URSS în dezintegrare, piperând anul cu „zile ale orașului” care garantează menținerea inutilă într-o poziție inutilă de putere inutilă a unui primar inutil și unor consilieri locali inutili?

În special în Vechiul Regat, din acest punct de vedere, este nenorocire. Indiferent de mărimea localității, administrațiile locale par lipsite de vlagă, interes și curiozitate – par a fi într-un stadiu terminal, așteptând izbăvirea unei morți care nu mai vine… Data viitoare când treci printr-un oraș muntean sau moldovean re-examinează clădirile lăsate în delăsare, lucrările de infrastructură neterminate sau niciodată începute dar foarte necesare, patrimoniul cultural al locului lăsat în bătaia vântului (uneori la propriu) sau lipsa oricărei inițiative civice în sensul creării de evenimente non-culinare și non-bahice, viața socială a locului fiind de obicei dominată de păcănele plus/minus tărie. Ți se va rupe inima. Sunt curios dacă acei primari merg în concedii în Vest, sau dau o fuguță doar până în Grecia sau pe litoralul românesc. Primul din aceste scenarii e cel mai groaznic: implică faptul că ei văd cum se trăiește în alte locuri, cum muncește administrația locală de pe alte meleaguri, dar nu au absolut nicio speranță că un asemenea efort sau unul comparabil se pot replica la ei acasă.

În paragrafele de mai sus ai regăsit multă duritate. Standardele societății s-au schimbat mai repede decât clasa politică. Acum un deceniu, într-o discuție cu un politician între timp dispărut din peisaj, respectivul mi-a spus „Partidul [nu contează care] este întotdeauna înaintea societății”. În context, afirmația nu însemna că partidul este mai important decât populația, ci că are o creativitate, capacitate de sinteză, prognoză și acțiune mult superioară societății. Tot ce s-a întâmplat în România în ultimii zece ani a făcut această paradigmă făraș. Aș merge chiar mai departe de atât și aș spune că niciodată de la Revoluție și până acum nu a fost așa de dificil să fii politician. Societatea e într-o dezvoltare inegală, ce produce șocuri și disonanțe; lumea în care ne aflăm e plină de neprevăzut și de evoluții tehnologice uluitoare; conectarea mentală a românilor la Vest – și nu la un spațiu balcanic decis într-o singură privință, și anume să fie ineficient în toate – este la cote record. În acest context mă interesează să descopăr oamenii care au eșuat (și au învățat), oamenii care-și cunosc limitele (pentru că așa le pot depăși) și oamenii care înțeleg unde ne aflăm (pentru că așa putem crește cu toții).

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.