OPINIE. Trump vs. Twitter. Mai puțin despre „Trump” și mai mult despre „Twitter”

Este riscant, dacă nu chiar mission impossible, să scrii ceva cât de cât analitic și necontroversat în legătură cu turbulențele de ultimă oră din SUA, cu declarațiile și poziționările forțelor aflate în competiție. Conștientă de acest risc, voi continua analiza ordinului executiv de “prevenire a cenzurii online” emis pe 28 mai de către Președintele SUA, reiterând cele afirmate într-un editorial cu privire la adoptarea tehnologiei 5G: dezbaterea privind reglementarea mediului digital nu ar trebui să devină un referendum despre Președintele Trump.

Actualele reglementări ale mediului digital – relicve ale unei panici morale privind conținutul pornografic

Dificultatea de a-mi găsi tonul potrivit pentru continuarea analizei privind reglementarea mediului digital, a platformelor digitale, îmi aduce aminte de cuvintele fostului președinte a Universității Harvard, Larry Summers, rostite în cadrul unei conferințe la care am avut șansa să particip în octombrie 2018: “America este atât de polarizată, iar taberele aflate în dispută sunt atât de departe unele de altele încât, dacă încerci să te situezi undeva la mijloc, riști să nu mai vezi nimic din ce se întâmplă”. Sper ca, situându-mă în planul problemelor structurale, să evit febra non-analizei, cu care pare că ne confruntăm din ce în ce mai des în această perioadă.

Ordinul executiv este structurat în jurul celebrei secțiuni 230 din Communications Decency Act, baza legală în virtutea căreia platformele digitale, în general, infrastructurile/ arhitecturile de comunicare bazate pe tehnologia Internetului, se bucură de imunitate pentru conținutul găzduit. Nu este vorba despre o reglementare relevantă doar pentru SUA, dată fiind acoperirea globală a Internetului și a platformelor digitale

Este fascinantă istoria acestei reglementări datând din “epoca de piatră a Internetului”. Pe scurt, în 1995, Marty Rimm (un cercetător de la Universitatea Carnegie Mellon) a publicat o serie de studii alarmiste care acreditau ideea că Internetul a devenit un imens depozit pentru conținut pornografic, un adevărat “cartier roșu”. Studiile lui Rimm (de care, apropo, nu a mai auzit nimeni de atunci) au devenit “virale” și au creat o adevărată panică morală în în spațiul public american.

Subiectul a ajuns în Congres care, acționând în contextul acestei panici morale, a ajuns, în 1996, la o formă de legiferare foarte dură a conținutului din mediul online; reglementarea – votată cu o largă majoritate – se numea Communications Decency Act (acum înțelegem rolul termenului “decență” din denumire) și prevedea pedepse cu închisoarea și amenzi usturătoare (de 100.000 de dolari) atât pentru cei care produceau și distribuiau conținut pornografic (conform textului reglementării, “conținut care redă activități sexuale”), cât și pentru cei care le găzduiau (distribuitorii de Internet sau deținătorii site-urilor web).

Într-un ultim moment, duritatea reglementării a fost atenuată de un amendament introdus de doi congressmen-i, care au conștientizat că forma actuală a reglementării poate efectiv paraliza industria Internetului. Amendamentul –secțiunea 230 din Communications Decency Act – precizează că site-urile nu pot fi făcute responsabile pentru conținutul creat și distribuit de utilizatorii lor; mai mult, distribuitorii de servicii de Internet care dovedesc “bună credință” în acțiunile de supraveghere (moderare, înlăturare a conținutului) se bucură de imunitate chiar și în situația în care eforturile nu dau roade.

Și mai interesant este faptul că, din întreaga legislație care viza responsabilitatea distribuitorilor de Internet pentru găzduirea conținutului generat de utilizator, nu a rămas decât această secțiune 230, toate celelalte prevederi fiind invalidate, în 1997, de către Curtea Constituțională. Așadar, dintr-o febrilă panică morală, creată de o serie de studii virale, dar ulterior discreditate, Internetul (generic vorbind) s-a ales cu o super-imunitate. De atunci, super-imunitatea s-a mai diminuat ca urmare a unor reglementări succesive privind pornografia infantilă, drepturile de copyright, propagarea discursului care incită la ură, violență și la acte teroriste. Dar, lăsând la o parte aceste segmente stricte, imunitatea tehnosferei a rămas, practic, intactă; iar Internetul și, mai ales, giganții digitali (care nici nu existau pe vremea introducerii acestei legislații), au ajuns să funcționeze doar după principiile dereglementării și ale auto-reglementării (pentru referințe complete, vezi cartea “Like War. The Weaponization of Social Media”, P. W. Singer și Emerson T. Brooking).

Un număr limitat de companii controlează converesația publică

Ordinul executiv al Președintelui Trump face referire la platformele digitale care, “departe de a manifesta bună credință în demersurile de a înlătura conținutul dăunător, se implică, sub diverse pretexte și într-o manieră înșelătoare, în înăbușirea punctelor de vedere pe care nu le agreează”; sau: “Secțiunea 230 nu a fost creată pentru a permite unui număr limitat de companii să se metamorfozeze în titani care controlează infrastructura vitală pentru conversația națională sub pretextul că promovează forumuri deschise de dezbatere și nici pentru a le oferi acestor giganți (“behemoths” în original) imunitate totală în situația în care își folosesc puterea pentru a cenzura conținutul și a reduce la tăcere punctele de vedere indezirabile”.

Ordinul amintește principiul “bunei credințe” de care o platformă trebuie să dea dovadă în momentul în care ar lua decizia de a restricționa accesul la conținutul considerat “obscen, […] excesiv de violent, cu intenții de hărțuire sau, în general, inacceptabil” și solicită ca, în situația în care aceste criterii prevăzute de legiuitor nu sunt respectate, respectiva platformă să fie tratată ca editor, deci responsabilă pentru conținutul găzduit, pentru deciziile privind filtrarea sau moderarea acestuia.

În mod precis, ordinul solicită clarificarea acestei ambiguități de către organismele de reglementare: platformele digitale ori sunt neutre și nu interferează deloc cu conținutul, ori interferează cu conținutul, dar se transformă în cu totul alte entități, care nu se mai bucură de super-imunitate și cărora le sunt aplicate cu totul alte legi.

Ordinul amintește și problema a ceea ce, în alte discursuri publice, președintele a numit “bias-ul anti-conservator al platformelor digitale”, solicitând reglementări privind:  “practicile prin care unii utilizatori se bucură de o atenție mai mare ca urmare a celor pe care îi urmăresc pe platformele sociale”; “algoritmii care suprimă un anumit conținut pe baza afilierii sau opțiunii politice”; “politicile permisive la adresa comportamentelor inadmisibile din partea Partidului Comunist Chinez sau ale altor guverne sau asocieri anti-democratice”; “parteneriatele cu terți – contractori, organizații media, persoane – despre care există indicii că sunt părtinitoare în analiza/ moderarea conținutului”.

Răspunsuri emoționale la probleme structurale? 

Ascensiunea fantastică a platformelor digitale a condus la acapararea, de către acestea, a spațiului public, chiar la impunerea unui nou tip de organizare a vieții economice – “capitalismul bazat pe Internet”, “platform capitalism”, “network capitalism”. Din spectrul larg de probleme asociate acestor modificări structurale ale spațiului public, ale capitalismului însuși, ordinul Președintelui Trump se axează pe o arie relativ îngustă: “cenzurarea” conținutului (mai precis, clarificarea modalității prin care accesul pe platformă este restricționat, iar conținutul este moderat); “bias-ul” anti-conservator (mai mult uman și mai puțin algoritmic); accesul pe platformă și utilizarea acelorași mecanisme de vizibilizare și viralizare din partea unor actori non-statali considerați indezirabili, cu care SUA, prin vocea Președintelui său, se află în confruntare directă.

Probleme structurale, asupra cărora literatura de specialitate s-a pronunțat aproape la unison, precum: modelul de business, bazat pe câștigarea și menținerea atenției; monopolul asupra datelor, pierderea controlului asupra datelor personale; exploatarea, mai mult de algoritmi și mai puțin de către moderatori umani, a amprentei digitale în vederea filtrării, chiar condiționării conținutului; posibilitățile tehnologice de manufacturare a engagementului (fabrici de troli, like-uri și click-uri); practici precum segmentarea de precizie, generarea algoritmică a engagement-ului, propaganda computațională, geo-propaganda, profilarea psihografică, publicitatea algoritmică sunt absente din documentul analizat.

Așa cum am afirmat și în editorialul anterior, ordinul identifică, în mod izbitor de corect, problema în termenii ei generali: forța neîngrădită a giganților digitali, ajunși în postura de proprietari ai spațiului public, oferit, spre închiriere, utilizatorilor. În planul operaționalizării acestei probleme generale, a inventarierii concrete a practicilor prin care giganții au ajuns giganți și au dobândit puterea de a închiria, pe bucăți și în condiții puțin transparente, noul spațiu public (în America și în alte părți), precum și în planul măsurilor propuse, ordinul se află sub diagnosticul propus.

Axarea pe problema “cenzurii” (mai ales în latura sa umană și mai puțin în cea mai problematică, a filtrării și condiționării tehnologice, algoritmice – mult mai “misterioase”, deci mai puțin transparente) denotă mai degrabă o dorință a inițiatorului de revenire la status quo ante – la acea situație când “cenzura” (în fapt, un tip de moderare) și alte practici posibil chestionabile nu interferau cu prezența tumultoasă în spațiul digital a actualului Președinte american. Ordinul reflectă mai puțin o dorință de recuperare a atribuțiilor – legitime – privind reglementarea unui sector vital, precum cel tehnologic, mergând, de fapt, în direcția opusă, a dereglementării: o revenire la visul libertarian “fără cenzură”, cu condiția, desigur, “să ne lăsăm fiecare în pace”.

Să ne amintim că dezvoltarea industriei computerelor și a Internetului a coincis cu impunerea, în anii ’70, a paradigmei dereglementării în societatea americană (și britanică); paradigmă organizată în jurul ideilor că “statul este problema, și nu soluția” și că reglementarea înăbușă inovația. Industria despre care vorbesc a fost una dintre principalele beneficiare ale acestei perspective, i-a imprimat chiar un tip de mentalitate.

Dincolo de problematica – repet, corectă – a ambiguității dintre neutralitatea pretinsă a platformelor digitale și implicarea lor umană, dar mai ales algoritmică, în editarea, amplificarea sau suprimarea unui conținut, ordinul executiv al Președintelui Trump pare scris tot în paradigma dereglementării. Aspect care constituie un argument în favoarea ideii că, fie și într-un context mult mai puțin turbulent și imprevizibil decât cel actual, ar avea șanse destul de scăzute de a contribui, în mod structural, la lămurirea unei probleme structurale: puterea superputerilor private tehnologice, neîngrădită nici de competitori, nici de vreun organism de reglementare. În orice caz, apariția unui astfel de ordin nu are cum să nu influențeze – în America și oriunde – dezbaterea privind reglementarea mediului digital; influență care, în mod paradoxal, poate urma căi fix opuse: cristalizare, respectiv suprimare.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU