OPINIE. Unde și de ce lovește virusul

Progresul într-un domeniu vine la pachet cu dezavantaje, de obicei mai mici decât avansul înregistrat. Un club de fotbal care se califică în fazele superioare ale Champions League joacă mai multe partide într-un sezon decât un altul care a eșuat din acest punct de vedere – și implicit are șanse mai mari să înregistreze accidentări care să-i afecteze probabilitatea de a câștiga campionatul național. Mutarea dintr-un apartament de bloc într-o casă luxoasă, cu piscină, poate produce probleme de sănătate de fel și chip – îți poți luxa glezna spălând piscina sau poți dezvolta o reacție alergică la substanțele pe care le folosești ca să cureți respectiva piscină. În micuța garsonieră inițială nu aveai piscină – și, implicit, nici sursa acestor probleme de sănătate nu exista.

Boala COVID-19 este asemănătoare. Ea este relevantă dintr-un motiv paradoxal, și anume pentru că, cel puțin în ultimul secol, din punct de vedere medical și nu numai umanitatea a avansat incontestabil. COVID-19 este o afecțiune care ucide aproximativ 15% din locuitorii cu vârsta peste 80 de ani și ponderi ușor mai mici din categorii mai puțin vârstnice. Ea ar fi fost în bună parte invizibilă în trecut pentru societate: conform Organizației Mondiale a Sănătății, durata medie de viață în anul 1900 era de 31 de ani la nivel de glob, sub 50 în țările cele mai bogate (menționez sursa la finalul articolului). Ce înseamnă asta? Pe de o parte, boli de fel și chip pe care între timp le-am eradicat sau le tratăm lejer cu o pastilă ucideau oameni în floarea vârstei. Numărul celor care să ajungă la o etate matusalemică era redus. Bolile care să-i pună în pericol nu produceau un impact memorabil. Pe de altă parte, mortalitatea infantilă și proliferarea acestor boli între timp dispărute produceau o altă atitudine cu privire la viață și decese. Inclusiv în România, unde – pentru a lua exemplele celebre – Eminescu trăia 39 de ani, Creangă 52 iar Caragiale (doar) 60. Gradul de acceptare al societății față de vicisitudinile naturii era înalt. Avansul științei și încrederea umanității în forțele sale proprii erau limitate. În bătăliile pentru viață, se accepta semnificativ mai mult decât acum probabilitatea eșecului.

Între timp, durata medie de viață a crescut considerabil. Capacitatea sistemelor medicale de a ține în viață persoanele cu afecțiuni grave, uneori ani de zile, s-a mărit spre cote de neimaginat în urmă cu câteva secole. În discuțiile despre COVID-19, unii oameni încă fac comparația cu numărul deceselor cauzat de gripele sezoniere (a căror rată de mortalitate este totuși de câteva zeci de ori mai mică) sau de accidentele de mașini. Dar aceste pericole au fost asumate și acceptate de societate. Prin contrast, umanitatea nu e dispusă să accepte pierderile provocate de acest nou virus. La ce mă refer? În clipa în care scriu, rata oficială a mortalității la nivel global din cauza COVID-19 este 4,6%, adică 4,6% din cei detectați ca fiind pozitivi mor. Presupunând că jumătate din cazuri sunt asimptomatice, deci oamenii respectivi nu sunt nici măcar înregistrați ca fiind infectați, rata de deces ar putea fi rescrisă drept 2,3%. Înjumătățind încă o dată – virusul nu se distribuie egal în toată populația, iar procesul de infectare este social, nu matematic – o infectare a întregii populații, adică rezultatul absenței unor măsuri de protecție, ar produce 3,3 milioane decese în SUA – de opt ori numărul deceselor în al doilea război mondial. În Marea Britanie: 678 de mii de decese. În Rusia: 1,4 milioane. În România: 160 de mii, adică două treimi din numărul total de decese pe care țara noastră îl înregistrează într-un an. Nu mai scriu valorile corespondente pentru China sau India, evident imense. Și evident calculele de mai sus sunt incomplete, întrucât aceste numere nu includ decesele adiționale cauzate indirect de coronavirus și de presiunea imensă pe care acesta o plasează pe sistemul de sănătate: cine te mai salvează în aprilie dacă faci infarct, apendicită sau un anevrism? Costurile politice, sociale și psihologice ale acestor pierderi sunt colosale, iar societățile nu mai sunt pregătite să le accepte. Gripa spaniolă a ucis 3% din populația globului acum un secol și a fost practic uitată, percepută drept o paranteză de final a primului război mondial. Dar standardele noastre sunt mai sus.

COVID-19 are de asemenea o trăsătură importantă: blochează sisteme. Afecțiunea durează mult, ocupând paturi și ventilatoare de care e mare nevoie. Până și sistemele medicale cele mai dezvoltate nu pot ține pasul cu avalanșa bruscă de cazuri. Ca metaforă, o casă bine construită poate rezista la unde seismice, dar nu la șapte cutremure majore într-o zi. Noțiunea apare deseori în teoria militară, unde în istorie s-a scris de mai multe ori despre necesitatea concentrării asupra punctului slab al inamicului și exercitării unei presiuni colosale exclusiv asupra acelui punct. Asta face COVID-19 cu sistemele de sănătate din Europa și America de Nord.

COVID-19 este relevant pentru că secolul 20 este relevant. Sistemele totalitare au produs, prin existența lor, o contra-reacție majoră într-un sens umanist. Înțelegem importanța protejării unei vieți umane, în special a unei persoane vulnerabile, la o cotă de neînțeles pentru cine a trăit înainte de Holocaust sau de cele două războaie mondiale. Până și Rusia sau China, regimuri actualmente nedemocratice, au integrat lecțiile trecutului, agitându-se cu frenezie să limiteze pe cât posibil numărul celor infectați și numărul deceselor. În reacția acestor societăți nu mai există o fărâmă din nepăsarea față de viață cu care se puneau în funcțiune, în urmă cu decenii, Holodomorul sau Marele Salt Înainte.

Vârtejul de emoții provocat de COVID-19 este accelerat de încă un lucru. De la începutul epocii industriale și până acum, umanitatea se confruntase cu o singură pandemie – gripa spaniolă din 1918 pe care am menționat-o mai sus. Cenzura aferentă războiului, aflat pe final, a blocat circulația informațiilor cu privire la amploarea inițială a evenimentului. Chiar și după aceste restricții au dispărut, mijloacele de comunicare erau limitate – nu numai că nu existau rețele sociale sau televizor, dar și radio-ul era în copilăria sa. Presa opera în contextul unor limitări majore, atât tehnologice cât și umane – nici până acum nu se știe câți oameni au murit din cauza acelei pandemii în India, China sau Rusia. Prin contrast, în acest moment putem afla cu două gesturi scurte câți oameni au fost declarați infectați azi în Thailanda sau câți oameni au murit din cauza COVID-19 din ianuarie și până acum în Gambia. Suntem conectați la suferința și apăsările unor oameni aflați la mii sau zeci de mii de kilometri. În contextul unei pandemii, experiența este unică și nouă. Ea amplifică în mod nejustificat panica și nemulțumirea. Și în acest sens se poate spune că COVID-19 utilizează foarte bine progresul societății.

Sursă privind durata medie de viață: https://www.who.int/global_health_histories/seminars/presentation07.pdf

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.