OPINIE. Virusul neîncrederii

Pandemia de Covid-19 ne-a găsit nepregătiți din multe puncte de vedere – al stocurilor medicale, al organizării sistemului de sănătate, al capacității administrative în general, al managementului și leadership-ului. Criza ne-a prins nepregătiți și din punctul de vedere al solidarității și coeziunii sociale, al încrederii în sine și în ceilalți. Sau, dimpotrivă, se poate spune că pandemia ne-a găsit foarte pregătiți pentru a pasa “vina” unii altora, pentru a ne da în cap unii altora; cu câte o bâtă digitală, retorică, simbolică la început și apoi, cine știe, dacă o va permite contextul sau dacă vom permite ca mințile noastre să devină din ce în mai înfierbântate, posibil cu alunecări periculoase din realitatea simbolică în realitatea fizică.

O premieră în lumea medicală – virusul cu pașaport și ideologie

Actuala pandemie de Covid-19 prezintă certe elemente de noutate. Este însoțită pas cu pas de infodemie, de contagiunea globală de zvonuri, conspirații, fake news și panici emoționale; de bătălia nemiloasă pentru interpretare, la fel de nemiloasă ca pandemia propriu-zisă. Aspectele medicale, umanitare se amestecă, mai ceva ca într-un vârtej, cu cele de natură comercială, politică, geopolitică.

În ochiul furtunii se află SUA (superputerea dominantă) și China (puterea emergentă), ceea ce are drept rezultat o întrepătrundere fără precedent a celor două “urgențe publice” (pandemia și infodemia); urgențe care se amplifică reciproc, se prelungesc una pe alta, până la a nu mai ști dacă și când s-a încheiat pandemia și când nu. Se poate anticipa cu destulă siguranță că bătălia pentru interpretare se va prelungi, posibil în tonalități și mai înalte, în perioada post-pandemie, care va fi dominată de cursa nebună pentru restartarea economică.

Dată fiind această îngemănare fără precedent dintre o urgență medicală globală și o competiție pentru supremație și prestigiu în plan global, nu este de mirare că liderii fiecărei puteri încearcă să proiecteze asupra “virusului parșiv” slăbiciuni, sau, dimpotrivă, puncte forte ale sistemelor politice pe care le conduc. Fascinant este că această proiecție pare să aibă loc aproape în oglindă: virusul își are originea în țara “opusă”, sistemul „opus” este mai capabil sau, dimpotrivă, incapabil, de a înfrunta virusul, întârzierea sau, dimpotrivă, promptitudinea au de-a face tot cu țara, cu regimul, cu ideologia. Cu alte cuvinte, asistăm la o adevărată premieră în istorie, avem de-a face cu un virus care are pașaport și, mai ales, afilieri și preferințe politice.

Ce sistem politic este mai pregătit pentru a gestiona pandemia?

La întrebarea “regimurile autoritare sunt mai capabile de a ține sub control coronavirusul”, un articol publicat de Carnegie Endowment for International Peace oferă un răspuns nuanțat, cu precizarea că, oricum am lua-o, este și prea devreme pentru a ne pronunța. În ciuda acestei rezerve firești, articolul oferă câteva exemple, posibil cele mai frapante, care ar contrazice clasificarea binară regim autoritar/ democrație, comunism/ democrație liberală.

Există diferențe enorme între răspunsul, respectiv reușita Chinei de a ține virusul sub control și răspunsul Iranului; răspunsul Coreii de Sud, chiar al Germaniei (contact tracing, utilizarea noilor tehnologii digitale în vederea monitorizării, izolare rapidă, disciplină la sânge) se apropie, cu nuanțele de rigoare, mai mult de cel al Chinei decât al altor democrații occidentale; răspunsul Italiei și al Spaniei, mai precis măsurile draconice de izolare și carantină care au intervenit în a doua etapă de răspândire, când numărul de decese începea să crească exponențial, se aseamănă cu cel al Chinei, numai că el a intervenit posibil prea târziu, iar acceptarea din partea populației s-a obținut greu, tot prea târziu. Aceleași măsuri luate de Taiwan sau Singapore au produs fierbere în Hong-Kong, chiar un efect de bumerang.

Existența acestor similitudini, respectiv diferențe în interiorul categoriilor “sistem democratic”/ “sistem autoritar”, “comunism”/ “democrație liberală” arată, în primul rând, faptul că aceste categorii nu sunt pure, iar perspectivele de analiză care pleacă de la premise binare nu dezleagă mare lucru. Factorii pe care autorii Carnegie Endowment for International Peace îi consideră ca având o mai mare putere explicativă în răspunsul la criză sunt:

1. lecțiile învățate din alte crize medicale (și, aș adăuga, din crize economice sau financiare);
2. legimitatea sistemului politic, încrederea de care se bucură guvernarea și reprezentanții acesteia în ochii opiniei publice;
3. capacitatea statului (manifestată printr-un spectru larg, de la capacitatea de a asigura și distribui resurse, medicale sau de alt fel, la capacitatea de a menține ordinea până la capacitatea de comunicare, de creare a solidarității și de raliere a întregii populații în jurul unor obiective comune).

De aici, fiecare poate porni analiza, poate adăuga, nuanța, reformula. Putem introduce în discuție reziliența spațiilor publice, de comunicare și informare, dezvoltarea tehnologică și, mai ales, întrebuințarea noilor tehnologii, scopurile cărora le sunt circumscrise, decalajele interne și raportarea la inegalitate, raportul leadership formal/ leadership informal. Dincolo de aceste completări, pe care chiar vă invit să le faceti, ceea ce pare a avea un anumit grad de certitudine este că virusul – oricât de nou ar fi – nu are pașaport și nici ideologie politică.

Puțini lideri și foarte mulți purtători de cuvânt

Cum stăm noi din perspectiva celor discutate mai sus, mai ales a încrederii?

Starea de neîncredere din societatea românească este bine documentată de analize sociologice, barometre, eurobarometre. Avem de-a face cu o acumulare constantă a neîncrederii – în noi înșine, în ceilalți, în autorități, în guvernanți, în sursele oficiale de informații, în mijloacele de comunicare (mai ales în cele pe care le ocolim cu superioritate, crezând că în felul acesta suntem “imuni”).

Iată câteva rezultate pe care le-am obținut în urma unui sondaj realizat în perioada 20-23 martie, despre care am mai scris (pentru mai multe rezultate și interpretări, vezi aici și aici).

La întrebarea “în contextul actual al pandemiei de Covid-19, câtă încredere aveți în următoarele instituții?”, răspunsurile au fost următoarele: 78,2% dintre cei chestionați au declarat că au încredere mare și foarte mare în persoanele din sistemul medical, 74,1% în Organizația Mondială a Sănătății, 69,2% în Departamentul pentru Situații de Urgență, 56,4% în Președintele României, 45,8 % în instituțiile europene, 40,9% în Ministerul Sănătății, 33,4% în Guvernul României, 21,7% în instituțiile religioase, 19,9 % în reprezentanți ai Bisericii și 7,4% în politicieni.

Sondajul arată o creștere spectaculoasă a consumului media. Numai că această creștere reflectă mai degrabă nesiguranța creată de subiectul coronavirus și nevoia de orientare și nu neapărat o diversificare a consumului media; cu alte cuvinte, datele arată că este posibil ca fiecare să aibă încredere și să dea atenție mai mare sursei de informare pentru care preferința s-a articulat anterior pandemiei. Datele despre consumul media reflectă, printre altele, afundarea în comunitățile cărora le aparțineam deja, polarizarea în funcție de mijlocul de comunicare preferat sau în funcție de vârstă.

Depășind puțin limitele analizei cantitative, pare că avem o încredere necritică în comunitatea în care am „apucat” să ne integrăm confortabil, concomitent cu o neîncredere funciară în comunitatea “opusă”, “inamică”, acea comunitate cu care – nici nu mai știm de ce – suntem în “război” (cognitiv, desigur). Manifestăm sentimentalisme în interiorul acestor comunități închise, puțin predispuse schimbului, simultan cu multă ranchiună și multă ură față de “exterior”.

Aceasta și pentru că mai toate aceste comunități închise, relativ omogene, constituite de ceva timp în societatea românească pe baza de excludere (criterii generaționale, economice, rezidență, preferință politică sau ideologică) și-au găsit purtătorii de cuvânt; cei care adâncesc zona de confort, prejudecățile, răspunsurile pre-fabricate, sfidarea și disprețul față de comunitatea sau comunitățile “inamice”. Pentru a nu complica discuția, nu menționez decât în treacăt faptul că există comunități – mai mici sau mai mari – a căror existență sau legimitate sunt ignorate, marginalizate sau transformare în tabu.

Posibil ca acesta să fie, de fapt, un trend global/ regional, cu tușele locale de rigoare, mai îngroșate, ca de obicei. Puțini lideri și foarte mulți purtători de cuvânt, maeștri ai pseudo-comunicării care doar ațâță tabăra căreia i se adresează și o sfidează pe cea opusă, “inamică”. De ce pseudo-comunicare? Deoarece comunicarea – la orice nivel ar avea loc – nu poate fi nici sfidătoare, nici disprețuitoare, nici revanșardă. Iar fără comunicare și fără încrederea pe care o poate stimula aceasta, acțiunea comună, agenda comună de interese și de preocupări sunt dificil, dacă nu imposibil de realizat.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU