Pacea, sub spectrul evacuării forțate! Tablou grotesc marca UAP

În 1947, la Salonul Oficial din București, debuta pictorul Ion Pacea, în 1965 primea Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române, iar în 1967, Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici.

Despre cariera sa, despre viața sa, se pot scrie romane. Dar ce nevoie mai are un pictor consacrat câtă vreme picturile sale vorbesc de la sine. Câtă vreme Arta Frumosului este parte din Absolut.

Până acum, prin menirea mea de jurnalist de investigații-anchetă, nu m-am apucat să scriu despre artiști, dar de curând am aflat că fiul pictorului Ion Pacea se luptă să rămână în atelierul care i-a fost atribuit în urmă cu decenii tatălui său, de către Uniunea Artiștilor Plastici, pentru că această Uniune-Stat în Stat, prin actuala ei conducere, vrea să-l evacueze cu orice preț din acest atelier pe Constantin Teodor Pacea, el însuși continuator de har al părintelui său.

Motivul mi se pare de o meschinărie degradantă, o rușine pentru cei care stăpânesc acum peste Uniunea Artiștilor Plastici. De asta am decis să trag un semnal de alarmă vizavi de o situație scandaloasă în lumea artelor și să transmit un mesaj celor care dau dovadă azi de lipsă de caracter, de micime, de lipsa rigorilor morale.

Cum altfel să cataloghez modul în care UAP vrea să pună mâna pe atelierul lui Ion Pacea, pe care, după moartea marelui pictor, fiul acestuia, și el pictor, a continuat să îl dețină cu chirie plătită la Uniune?

Adevăratul motiv pentru care Constantin Pacea riscă acum să fie evacuat este acela că actualul președinte al UAP, Petru Lucaci, i-ar fi atribuit deja atelierul lui Călin Dan, directorul Muzeului Național de Artă Contemporană, care îi este prieten. M-am interesat și eu să aflu ce mari picturi a realizat de-a lungul timpului acest domn care râvnește la atelierul lui Pacea. “Vocea și talentul” critic îl recomandă a fi și el unul dintre cei care au folosit rampa de lansare sorosistă.

Din CV-ul său reiese că acesta este absolvent al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, Secţia Istoria şi Teoria Artei din Bucureşti, artist, critic de artă, curator şi muzeograf, a activat ca redactor-şef al revistei ARTa (1990-1994), director artistic al Centrului Soros pentru Artă Contemporană, Bucureşti (1992-1995) şi lector în cadrul Academiei de Artă din Bucureşti – Departamentul Foto-Video (1991-1995). În 1990, Călin Dan a fondat grupul subREAL împreună cu Josif Kiraly şi Dan Mihălţianu. În 1995 s-a stabilit la Amsterdam. A fost invitat să conferențieze prin mai multe țări pe teme legate de arta electronică. Este un personaj controversat. Dar, cu noroc și proptele-n stele – cum afirmă mulți dintre cei ce cunosc dedesubturile ascensiunii sale – a ajuns director la Muzeul Național de Arta Contemporană. Dar, să fie clar, domnul Călin Dan nu este pictor ca să aibă nevoie de un atelier în Pangrati, acolo unde se află munca de ani și ani a marelui pictor Ion Pacea, a fiului acestuia Constantin și a ginerelui lui Pacea, Zamfir Dumitrescu.

Zamfir Dumitrescu, pictor și fost președinte al UAP, s-a stins din viață ucis de COVID, în pandemie. A rămas, însă, în atelier, fiul lui Ion Pacea, Constantin, care a creat aici încă din timpul vieții tatălui său. El provine dintr-o familie de artiști, iar soția lui Florica este de asemenea membră a UAP. Dinu Pacea a lucrat mult timp la Paris și în Spania, alternând orele de lucru de acolo cu cele din România. A plătit, împreună cu Zamfir Dumitrescu, chiria impusă de UAP.

Totul s-a complicat, însă, când conducerea UAP a decis să-i atribuie lui Călin Dan atelierul lui Pacea. La această oră, Constantin Pacea se luptă în instanță cu Uniunea Artiștilor Plastici să oprească evacuarea din acest atelier, pentru constatarea tacitei relocațiuni cu destinație de studio de creație a atelierului din str. Pangrati 29A.

Încă din 2009, Constantin (Dinu) Pacea a încercat să contacteze UAP pentru a încheia un nou contract de închiriere, cel vechi, de folosință, datând din 11 octombrie 2002, prelungit succesiv în 2003 și 2004. A plătit în permanență, până în 2021, chiria aferentă contractului și o mai plătește și azi, chiar dacă Uniunea nu i-a mai acceptat plata, ea fiind pusă în cont la dispoziția UAP.

În 2021, Dinu Pacea a aflat întâmplător că atelierul de pictură i-a fost atribuit lui Călin Dan printr-o hotărâre a ședinței lunare a Biroului Filialei de Pictură București, astfel că a luat decizia de a se adresa instanței Judecătoriei Sector 1.

În iulie 2022, prima instanță i-a respins cererea ca neîntemeiată, pentru că, vezi Doamne, faptul că, ani în șir, UAP nu a răspuns la solicitarea de încheiere a unui nou contract, “nu echivalează cu neopunerea acesteia la folosirea imobilului de către reclamant, astfel că nu se poate considera că a operat tacita relocațiune“. Numai că avocații lui Dinu Pacea au considerat că  dispozițiile articolului 1437 din Codul civil din 1864, avut în vedere de instanță, a fost interpretat greșit, pentru că acest articol prevede că: “ după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, dacă locatarul rămâne și e lăsat în posesie (n.a.- ceea ce s-a și întâmplat!), atunci se consideră locațiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispozițiile articolului relative la locațiunea fără termen“. Așa că, dispozițiile acestui articol care reglementează tacita relocațiune nu prevede drept condiție neopunerea locatorului, în cazul acesta Uniunea Artiștilor Plastici. Instanța, dacă nu judeca superficial, putea să constate că a existat un contract de locațiune, că termenul era stipulat în contract, că acest termen a expirat și că locatarul a fost lăsat în posesie ani de-a rândul. Tacit. Contractul inițial a tot fost reînnoit prin acte adiționale, până în 2005.

Pentru ca ițele să fie mai încurcate decât căile Domnului, culmea, notificarea făcută de UAP, printr-un birou de executor judecătoresc, ca să fie evacuat atelierul, a fost emisă și trimisă pe numele sorei lui Dinu Pacea, soția lui Zamfir Dumitrescu, în 2022, după moartea pictorului, care ocupa atelierul împreună cu Dinu Pacea. Prin această notificare, i se punea în vedere surorii lui Dinu Pacea să evacueze atelierul în termen de 15 zile. Cu alte cuvinte, o evacuau pe soția lui Zamfir Dumitrescu, în calitate de văduvă urmaș a pictorului, dar pentru Dinu Pacea nu sosise nicio notificare.

Sora lui Dinu Pacea s-a văzut nevoită să facă apel în contradictoriu cu UAP, cerând schimbarea în tot a sentinței civile din 2021, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale. Ea a solicitat completului de judecată să constate că instanța de fond a reținut existența unei prezumții judiciare simple din care atras concluzia că ea ar fi cea care ocupă atelierul. Ceea ce este un fals.

Cu toate acestea, în întâmpinarea depusă în apel la Tribunalul București, Uniunea Artiștilor Plastici își dă cu stângul în dreptul și scrie în întâmpinare că, deși Liliana Dumitrescu (văduva pictorului Zamfir Dumitrescu și fiica pictorului Ion Pacea) invocă lipsa calității procesuale pasive, “ea este aceea care refuză părăsirea spațiului, ocupând imobilul fără a deține un titlu în baza căruia să se pretindă acest drept“.

Nu vi se pare că e de noaptea minții? Tot acest subiect mie îmi pare scandalos și rușinos pentru Uniunea Artiștilor Plastici, care, unu la mână, își bate joc de memoria unui artist cu recunoaștere internațională, Ion Pacea, de fiul acestuia, și el artist recunoscut în România și în străinătate, și de fiica lui Ion Pacea și văduvă a pictorului Zamfir Dumitrescu. Și toate astea la un loc doar pentru a face din Pangrati loc de pelerinaj și ambiental pentru Călin Dan, critic de artă, dar nu și pictor. Iar acele ateliere sunt, de când s-au înființat ele, ateliere de creație pentru pictori!

Eu aștept să văd ce va decide instanța. Încă mai cred că Justiția se face cu capul și nu cu picioarele sau cu bidineaua pusă peste opere de artă a căror valoare rămâne dincolo de această mizerie de litigiu generat de UAP. Ceea ce face acum Uniunea Artiștilor Plastici forțând evacuarea pictorului Constantin Pacea din atelierul de creație este – în opinia mea – un tablou grotesc, unde pictura valoroasă este acoperită de mâzgăleala unui începător care între două tălpi pe pânză scrie un text și vrea ca lumea să se-ncline la el ca în fața Mona Lisei.