Pădure fără brazi
Mai e o săptămână până la Crăciun și copiii se roagă de noi, ăi mai mari și mai puternici, să luăm, măcar anul acesta, dacă în toți ceilalți ani nu am reușit, un brad din ăla mare, mare, natural, ca în reclamele la răcoritoare, unde Moș Crăciun apare mereu bine dispus, cu zâmbetul larg care reușește să țină în loc toate ceasurile lumii.
Măcar anul acesta, mamă, măcar anul acesta, tată. Și părinții, cocoșați oricum de toate cheltuielile din decembrie, își îndeasă pe cap o căciulă ciobită și ies din casă, în căutarea bradului perfect. Și ajung în piața mare din oraș, acolo unde bătrânele mai vând în apusul anotimpurilor ceapă verde și leurdă, și încep să se plimbe printre rândurile dese de brazi scoși din pădurile lor, din casele lor, din viețile lor. Și se plimbă și se uită la etichete și le întorc pe partea cealaltă de multe ori, uitând că orice etichetă nu poate avea mai mult de două fețe – spre deosebire de oameni –, până vine un domn îmbrăcat gros care-i întreabă ce ar vrea să cumpere.
Atunci, speriați de un ger care li se instalează brusc în oase, întunecând cu clipiri dese peisajul cu brazi fără suflu, încep să se bâlbâie, să se smotocească în buzunare de bani și spun, cu vocea mai blândă decât în bisericile pline de credincioși: mă uit doar, mulțumesc, avem deja brad acasă.
Și merg în altă piață și speră să dea de niște comercianți ceva mai înțelegători, care să îi lumineze și lui sărbătorile și care să poată livra, în schimbul unei modice sume de bani, bucurie copilului care termină curând de lustruit globurile și care, de ceva timp, nu a mai avut șansa să-și vadă visul prinzând trup.
Și trece iarna, se duce și Crăciunul, se naște Iisus, în liniștea din care sufletele strigă. Și sunt părinți care reușesc să smulgă din bugetul mic al familiei suficient cât să achiziționeze un brad ca în povești sau măcar ca în reclamele celebre care fac din sărbătoarea religioasă un prilej de negociere. Alții iau un brăduț, în ultima clipă, din țarcul cu reduceri, de acolo de unde, în mod normal, n-ar fi ales nicio crenguță.
Ceilalți, care n-au dat peste piața cu comercianți miloși, se întorc târziu în sufrageria care le e și dormitor, aduc de pe dulapul prăfuit cutia cu decorațiuni și încropesc din bradul artificial care nu mai stă în picioare un fel de brad de Crăciun, zâmbindu-le copiilor care nu mai au încredere deloc în ei, care cred, pentru a nu știu câta oară, că nu vor reuși niciodată să fie la fel de norocoși cum sunt colegii de clasă, care se laudă cu fel de fel de daruri și planuri pentru ziua de mâine.
Costă mult brazii naturali în România, așa-i, costă mult și cei artificiali, dacă îi cumperi din magazine cu etichetă de carton. Iar pădurile noastre, dragele noastre păduri, sunt tot mai pustii și mai greu de recuperat.
Se taie atât de mult din ele, mai ales înainte de sărbătorile de iarnă și înainte de frigurile aceluiași anotimp, se distruge atât de mult, dintr-o dată, din ce s-a construit cu greu, în anii pe care azi îi criticăm, încât, s-ar putea să prindem un Crăciun în care să nu mai avem etichete de întors în piețe și bani de numărat la mijlocul lunii decembrie.
Dar, până atunci, să punem înainte binele. Și să ne rugăm pentru toți copiii care îl așteaptă pe Moș Crăciun și care încă mai pariază pe miracole. Moșul există. Și deși nu aduce bradul visat în pragul casei, uneori reușește să planteze în inimile oamenilor un copac care se prinde greu și care crește la fel, greu, an după an: credința.
Citește și: