Paradă și paradeli. România are nevoie de iubire, poporul are nevoie de valori!

O singură zi pentru unire și restul zilelor fiecărui an pentru dezbinare e prea puțin pentru a ne ține laolaltă, în același crez, cu aceleași idealuri. O singură zi de paradă militară e prea puțin pentru a șterge anii de paradeală în care, pe timp de pace fiind, românii și-au creat propriul război rece și au ajuns să se sfârtece între ei, să se vândă între ei, să se denunțe chiar și atunci când nu aveau nimic de denunțat, ci doar ceva de câștigat.

Mă bucură parada militară, dar parcă și aici nu este un sincron în mișcări. Încă mai avem de lucrat. Pasul apăsat, bine bătut de caldarâm cu entuziasmul unui ostaș fericit nu mai este ca cel dinainte. Și-a pierdut din tărie pentru că, ce să vezi, și militarii au problemele lor. Multe din ele încă nerezolvate.

Ziua Națională nu este, totuși, doar a Armatei. Ci a tuturor românilor. Oriunde s-ar afla. Fără cenzură, fără discriminare.

O singură zi în care multora dintre noi le dau lacrimile din acel profund sentiment al apartenenței la o țară, la un popor, nu ajunge pentru a șterge lacrimile de pe obrajii familiilor celor căzuți în teatrele de operații (la care am achiesat să fim parte fără a fi războiul nostru cu alte națiuni), nici durerile veteranilor de război, atâția cât de puțini ne-au mai rămas printre noi și pentru care guvernele României de ieri și de azi nu au făcut mai nimic. Sic transit gloria mundi!

Restul zilelor unui an, celelalte zile, zilele vieții noastre au pierdut mari valori, mari oameni, mari caractere. Și, deocamdată, golurile acestea se încearcă a fi umplute cu tărâța unor timpuri în care viața noastră a devenit un borș.

Eu cred că unitatea unui popor nu stă  numai în parade, ceremonii, petreceri și depuneri de coroane la data stabilită în 1990 ca Zi Națională a României. Marșurile, parada și festivismul nu înlocuiesc sentimentul de iubire de neam și de țară. Noi avem nevoie și de altceva, de mult mai mult.

Militari și civili, formăm întregul unei nații care ar trebui să fie fericită că încă mai avem graniță pe hartă și nu ne-am globalizat de tot, că încă mai sunt destui printre noi care nu și-au uitat rădăcinile, care încă păstrează datinile, care încă mai răsfoiesc, cu drag, cărțile de istorie, chiar dacă nu mai au niciun examen de dat, care încă mai lucrează pământul pâinii noastre cea de toate zilele și mai culeg viile ca să ne umplem de bucuria mustului toamnelor târzii ale acestei țări cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat.

Cei ce cu bătaie de joc au uitat ce înseamnă a avea grijă de popor pot asista la sute de parade, pentru că durerea marilor paradeli nu va dispărea. Dimpotrivă, va duce România într-un hău al pierderii de identitate. Pe care nu știu cum o vom mai recupera.

Încă mai avem valori. Încă mai avem oameni valoroși. Dar ce păcat că evidențierea lor nu face rating. Și ce păcat că ele/ei – valorile reprezintă minoritatea care poate fi atât de ușor călcată în picioare, anonimizată, anesteziată…

Azi, de Ziua Națională a României, chiar nu mă interesează vremelnicii noștri aleși ai neamului. Ce fac ei, ce-au mâncat și ce-au bătut. Nu mă interesează nici cine cu cine ciocnește cupe de șampanie la Cotroceni. Să le fie de bine și la mulți ani fericiți! Pe mine mă interesează cei care n-au ce mânca și de ce nu au, mă gândesc la oameni valoroși marginalizați sau care, acum, trăiesc o viață de mizerie într-o Românie a noastră în care prea puțin se mai face ceva bun pentru români. Cum să mă bucur pe deplin când țara e în declin?

Nu mă înțelegeți greșit, e bine și cu petrecerile, și berbecuți la proțap, și cu gătitul pe la televiziuni (măcar virtual unii mănâncă mai bine azi!). Promit, însă, că voi bea și eu un pahar de șampanie când țara o s-o ducă mai bine, când se vor mări pensiile substanțial, când o să scadă datoria țării, când toți copiii vor avea calculatoare, când voi vedea spitale noi și posturi bugetate pentru rezidenții care sunt nevoiți să plece și acum din țară pentru că nu au unde să se angajeze, când vom avea autostrăzi ca în Germania, când… când…

Revin, însă, la ce ne lipsește mai mult în ultima vreme. La valori. Care se diluează din ce în ce mai mult. Până când? Ziua Națională a României este un moment de adâncă reflecție. Să ne întrebăm ce valori am avut, pe câte le-am pierdut și ce mai putem recupera. Mă duce gândul la marii oameni de stat pe care i-a avut țara asta, la scriitori și artiști, la inventatori și arhitecți, la filosofi, la marii politicieni pe care i-a avut cândva România. Și chiar la jurnaliști. Mulți dintre ei s-au dus. Și ne-au lăsat mai săraci în valori.

Vreau să cred că într-o zi educația își va schimba cursul pe care a luat-o cu alternativa la vale și creează din ce în ce mai mulți analfabeți funcționali chiar și în facultăți.

Râvnesc după profundul sentiment de mândrie pe care îl aveam când gimnastica românească era vârful piramidei gimnasticii mondiale, când rupeam mapamondul cu ZECELE de pe tabela de la Montreal, când nu mai știam șirul medaliilor olimpice, când așteptam cu sufletul la gură să apere Duckadam la Sevilla poarta Stelei și mi-amintesc cât de fericiți au fost românii când le-a sosit acasă Cupa Campionilor Europeni.

Unde e performanța de ieri a sportului românesc? Bătaia de joc politicianistă, deciziile luate de-a lungul timpul au făcut ca până și sportul să pice în cap și să intre în moarte clinică. Prea puțină valoare mai avem azi față de ceea ce ieri ne umplea inimile de români valoroși!

Ne lipsește din ce în ce mai mult tricolorul din suflet. Vedem doar roșu în fața ochilor, nu mai înțelegem adevărata semnificație, galbenul e doar culoarea omului bolnav, iar albastrul cerului este străbătut din ce în ce mai rar de avioanele companiei noastre naționale. Și acolo, lipsa unor manageri de valoare a distrus – încet, dar sigur – un brand de țară.

Avem din ce în ce mai puțin patriotism. Adică, mai puțină iubire de țară. A-ți iubi cu adevărat țara înseamnă a dărui. Cât poți, cum poți. Înseamnă a munci pentru a avea. Nu unul, toți. Dar cultul muncii, o altă valoare, la noi e pe cale de dispariție. Înlocuit din ce în ce mai mult cu ajutorul social. Cât despre forța de muncă a acestei nații, și aici am pierdut oameni valoroși. Din toate domeniile. Care au ales să plece în alte țări și contribuie acolo la binele altora pentru că aici nu au avut de ales. Ce-am făcut noi ca ei să nu mai plece? Și ei sunt români. Și ce facem noi ca să îi aducem înapoi? Nimic.

Mi-e dor de România oamenilor uniți, curajoși, de înțelepții noștri, de cei ce ne-au sfințit pământul. România are nevoie de o împrospătare în spiritul național. Aș fi tare fericită să trăiesc ziua în care ciolanul nu mai este esența vieții noastre, puterea nu va mai orbi pe nimeni într-atâta încât să nu mai vadă pe cel de lângă el. Și aș fi fericită în ziua în care Basarabia va reveni ACASĂ!

Până atunci patriotismul marcat de parade pentru o zi și urmat de paradeli între noi, în restul zilelor din an, nu sunt decât falsa bucățică de zahăr care face bine doar unora, pe termen scurt. Pe termen lung, pentru binele României, cred că cel mai important este să revenim la autenticele noastre valori!

Pentru asta consider că e bine să adaug un scurt fragment din discursul magistral al marelui Nicolae Iorga, rostit în sala Teatrului de la Iași în calitate de parlamentar, în decembrie 1916, discurs care – afirmă istoricii – a schimbat soarta războiului:

“Poporul românesc se cuprinde din acei cari ţin arma în mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor și de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria (…)” .

La sfârșitul războiului, România a primit Transilvania, Bucovina de Nord și Basarabia.

P.S. – Ca sa renaștem ca nație și ca popor, trebuie să tăiem de pe listă: ura, invidia, pofta nebună după putere, avariția, egoismul, narcisismul, lașitatea, trădarea, lenea. Nu mai vreau să văd la nicio zi a României, înainte de marea sărbătoare, hemoragie de stele pe umerii unora care n-au făcut nimic ieșit din comun ca să ajungă generali… căci, să le fie clar: câte stele sunt pe cer, toate pân’ la ziuă pier. Contează ce lași în urmă, ca om, ca nație, nu ca turmă!

România, românii mei dragi și buni, încă mai putem fi ce-am fost și mai bine decât atunci! Hai să mai și vrem! Vă iubesc!