Prima pagină » Opinii » Post vacant

Post vacant

Post vacant

Surprinderea cu care cei mai mulţi dintre jurnaliştii români au primit demisia preşedintelui Klaus Iohannis mi-a amintit de bancurile cu care, în amiezile lungi, ne mai descreţeam frunţile. Bancuri vechi, vremuri noi. Primul preşedinte care pleacă prin demisie! Un titlu uşor neinspirat, care ne poate face fie să zâmbim, fie să ne încruntăm, în condiţiile în care România a avut, nu chiar aşa demult, un şef de stat care a plecat din funcţie prin… împuşcătură. Așadar, ce ne mai miră?

Ne confruntăm cu vremuri pe care credem că o să le ţinem minte. Nu ştiu dacă va fi aşa. Lung drumul până departe. Și, mai ales, lung drumul până în istoria pe care o vom învăța mâine. Până la urmă, cei care se miră că, totuşi, Klaus a plecat din funcţie, uită că mandatul lui de preşedinte s-ar terminat, oricum, şi în mod oficial, la un moment dat. Adică nu era preşedinte pe viaţă şi, brusc, s-a gândit să demisioneze.

Sigur că mai sunt şi oameni – cu ceva cultură socialo-politică în cuvinte – care spun că demisia sa nici nu prea are sens, în condiţiile în care mandatul i se terminase oricum în decembrie. Dar cine să mai desluşească, în mod coerent, Constituţia? Cine să mai deslușească, în mod coerent, lumea în care trăim?

Aproape toți aceia care strigă, de două luni încoace, că Iohannis ar trebui să plece din funcție, odată ce mandatul său a luat sfârșit, deși alegerile prezidențiale din noiembrie/decembrie au fost anulate și votul oamenilor nu a trimis un nou președinte la Cotroceni, trimit în spațiu acum niște reacții care par supărate pe scurta demisie semnată de fostul nostru conducător de stat: „Eu, Klaus Werner Iohannis…”. Deci nici așa nu-i bine. Amestecă în recenta demisie, care intră în vigoare azi, ca într-o cafea rece, pe care nimeni nu o mai poate bea cu plăcere, dintr-o singură înghițitură.

Urmează, spun știrile, o ceremonie în care mandatul contestatului președinte al României va lua sfârșit și va fi predat, prin interimat, actualului președinte al Senatului României. Vom avea, deci, un nou președinte. Dar doar pentru câteva luni, până când, în mai, direcția în care mergem se va schimba. Sau nu.

Știrea că postul de președinte e vacant nu mai e o știre, domnilor. Noi nu avem președinte de vreo zece ani încoace, decât atunci când trebuie să ne îmbrăcăm scorțos și să ieșim cu fruntea odihnită la recepțiile bogaților din vest sau de prin alte colțuri de lume. Noi nu avem președinte de când am auzit, într-o dimineață de acum mulți ani, la un aparat radio dintr-o mașină care sfida viscole, că există un personaj care are curajul să spună, deși funcția de președinte cere echidistanță și șterge apartenențele politice, că „vrea guvernul său!”.

Noi nu avem președinte de când dinspre Cotroceni nu se aud decât șoapte, cuvinte lipsite de curaj, de atitudine, de logică. De când e liniște tocmai acolo unde agitația ar trebui să fie mai mare.

Dar am trecut noi de clipe mai grave. De războaie, de pandemii, de crize economice, de nevoi medicale. Trecem și de asta. De vestea veche că nu avem președinte. Și de la fel de vechea iluzie că vreodată cuiva îi va păsa de noi. De noi, românii.

Postul e vacant. Spuneți-ne ceva nou.


Citește și:

Amalgam de definiții

Aplauzele lui Duckadam

Ce s-a ales (de noi)

Viața după sondaje

Copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu

Ana-Maria Păunescu s-a născut pe 25 decembrie 1990, în București, într-o casă cu poezie și aer de Crăciun. După ce a terminat liceul Cervantes din capitală, a continuat să studieze limba spaniolă ... vezi toate articolele