Putin condamnă poporul rus la foame, tristețe și marginalizare

Orice lider al unei țări de pe această planetă ar trebui să nu uite că prezența lui în cea mai înaltă funcție a statului este trecătoare, iar cel mai important punct de pe agenda sa de lucru rămâne interesul poporului pe care îl conduce. Din păcate, însă, istoria oferă exemple oribile care demonstrează că – luați de valul orgoliului exacerbat și încântați de ploconelile celor din camarila prezidențială – președinți ai lumii s-au transformat, încetul cu încetul, în personaje malefice, perfide, rupte nu numai de realitatea înconjurătoare, ci și de cei cărora le-au promis pace, liniște și bunăstare.

Vladimir Putin a ajuns la Kremlin acum mai bine de două decenii. După douăzeci de ani, parafrazându-l pe Alexandre Dumas, liderul ”providențial” de altădată a devenit doar prizonierul propriilor ambiții, este închis ca într-o cetate în impunătorul birou prezidențial, iar legătura sa cu rușii de rând este doar o tristă și previzibilă utopie.

Invadarea Ucrainei de către ”temuta” și ”imperturbabila” armată a Federației Ruse nu i-a luat prin surprindere decât pe cei care mai credeau, încă, în supremația logicii. În ceea ce îl privește pe Vladimir Putin, el are, indiscutabil, logica sa debordantă, numai că ea este fix rezultanta expresiei ”Așa vreau eu, așa facem!” În consecință, cum nimeni din anturajul său nu are curajul să facă un pas în față pentru a contesta, argumentat, vreo decizie a ”Țarului”, războiul a devenit parte integrantă și înlăcrimată a ultimelor săptămâni. Sub tirul artileriei ruse, speranțele sunt făcute una cu pământul, iar de la unități militare sau aeroporturi s-a ajuns la bombardarea blocurilor de locuințe, a maternităților, a creșelor și a școlilor.

”Precizia” lansatoarelor de rachete rusești a devenit una demnă de ironii, numai că – dincolo de toate interpretările – bombele și rachetele nu lovesc clădiri civile numai pentru că cineva calculează greșit o traiectorie a morții. Nicidecum. Războiul înseamnă, dincolo de toate, și o premeditare criminală a listei care conține țintele vizate, presiunea pusă de ruși ucraineni, în cazul de față, fiind alimentată prin toate mijloacele, inclusiv prin lovituri sub centură în urma cărora convoaiele de refugiați sunt mitraliate fără milă.

Răstimp, Volodimir Zelenski – președintele unei Ucraine care nu vrea să plece genunchiul – cere cu insistență o implicare mult mai directă, dacă se poate spune așa, a NATO. O zonă de excludere aeriană (”no fly zone”) ar fi modalitatea ideală prin care cerul Ucrainei ar fi ”securizat”, patrulele aviatice ale NATO având rolul de a controla zona. Numai, că prin definiție, NATO este o alianță militară defensivă. Iar Ucraina, nefiind parte a Alianței Nord-Atlantice (Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Ucrainei, declarase, înainte de începerea invaziei, că Rusia trebuie să se asigure că Ucraina nu va intra niciodată în NATO), nu poate beneficia de un sprijin militar direct. O astfel de implicare ar oferi lui Vladimir Putin ”apă la moară”, iar de aici și până la o confruntare de proporții apocaliptice cu SUA + NATO + UE nu ar mai fi decât un pas. Având în vedere că acum este executat un adevărat dans pe o muchie de cuțit, situația ar putea degenera rapid și iremediabil.

Da, NATO va face front comun în cazul în care o țară membră a Alianței ar fi atacată, într-un acces de furie incontrolabilă a lui Vladimir Putin. Până atunci, avioane NATO zburând deasupra Ucrainei, la distanță de un gând războinic de avioane ale Rusiei, nu vor exista. Rămân sancțiunile impuse Federației Ruse, oligarhilor ruși pentru care iahturile de sute de milioane de dolari sau euro erau deja un moft și, nu în ultimul rând, poporului rus.

Fiindcă orice sancțiune care va apăsa sau apasă pe ”umerii economici” ai Rusiei se răsfrânge dureros și asupra rușilor de rând, în camerele unde familiile ”normale” ale ”anormalității” din Rusia își vor descoperi frigiderele din ce în ce mai goale și portofelele în care rubla va fi o prezență fantomatică, lipsită de valoare. Mijloacele de represiune ale lui Putin sunt active, în fiecare zi. Protestatarii care își asumă curajul de a ieși în stradă – în marile orașe ale Rusiei, inclusiv la Sankt Petersburg, orașul de baștină al lui Putin – pentru a-i transmite liderului lor că nu sunt de acord cu demersul războinic sunt înșfăcați cu brutalitate, reținuți, urcați în dube și reduși la tăcere. Dar nemulțumirea rușilor nu poate fi ascunsă, la nesfârșit, ”sub preșul” de la Kremlin.

Ismail Kadare, cel mai cunoscut scriitor albanez, era ferm și scria, atemporal valabil, că ”dictatura şi literatura autentică nu sunt compatibile”, iar ”scriitorul este duşmanul natural al dictaturii”. Însă orice dictator și infrastructura dictatorială pe care a ridicat-o într-un interval oarecare de timp s-au confruntat cu o forță crescândă. Principiul acțiunii și reacțiunii funcționează și la nivel de mase, iar o Rusie care nu va face altceva decât să accepte dubele, bastoanele, amenzile, interogatoriile și arestările rămâne doar o ipoteză nedorită și, finalmente, o absurditate.

Atunci când un dictator strânge ”șurubul” și aude doar ceea ce îi place să audă – iar ”yesman”-ii nu lipsesc de la Kremlin și din structurile guvernamentale ale Rusiei –, se va lovi, inevitabil, de ceea ce putem numi ”zidul popular”. Mai devreme sau mai târziu, apăsați de grija pentru fiecare zi care urmează, numărul protestatarilor ruși se va mări. Pumnul de fier al lui Putin va lepăda de mănușa de catifea, firește, iar forțele de ordine vor fi din ce în ce mai agresive, conform legilor nescrise ale tuturor dictaturilor lumii. Niciun dictator nu poate lupta, însă, la nesfârșit, cu propriul popor. Iar aceasta nu mai este o ipoteză, a devenit o axiomă.

Istoria a demonstrat această axiomă, în repetate rânduri, numai că nici Vladimir Putin nu pare a fi învățat ceva din greșelile făcute de alții. Insistă în a se victimiza, se încruntă, se foiește în fotoliu, cuprins de nervozitate, pedalează pe aceeași idee conform căreia cel mai mare dușman al Rusiei este Occidentul și lucrează intens la capitolul ”mentalitatea rusului de rând, ca rotiță în angrenajul războinic”. Dar surprizele nu vor lipsi.

Vladimir Putin consideră de la sine înțeles că viața rușilor trebuie să fi mai grea și acceptată de aceștia pentru că este război (voalat intitulat ”operațiune militară specială”). Da, abordarea nu miră pe nimeni. Dar acesta, orice s-ar spune, nu este războiul rușilor. Este, pur și simplu, un război marca ”Vladimir Putin”, dorit de Vladimir Putin și de apropiații săi și pus în aplicare de (același) Vladimir Putin.

De-a lungul timpului, dictaturile nu au fost numai subiecte fierbinți pe harta lumii, milioanele de victime nevinovate cerându-și și acum dreptul la viață de dincolo de neființa în care au fost aruncate, dar au devenit și adevărate provocări la nivel de studiu. ”Când dictatura este un fapt, revoluţia devine un drept”, scria și scriitorul/filologul Bogdan Petriceicu Hașdeu, iar faimosul ”suflet vagabond” (așa cum îl eticheta, în vers, Adrian Păunescu) Charlie Chaplin transmitea tuturor celor care iubesc libertatea nefardată că ”dictatorii se eliberează pe ei înşişi, dar îşi încătuşează poporul”.

Poporul rus este, în momentul de față, încătușat. La propriu, pentru că s-a depășit faza cenzurii, a închiderii site-urilor unor publicații incomode, a radierii Facebook sau Twitter de pe întreg teritoriul Rusiei. Ce va urma? Poate că rușii vor avea ocazia să urmărească doar două ore de trasmisiuni tv, învelite în sclipici mincinos de Kremlinul care nu face altceva decât să acuze Occidentul de propagandă și de fake-news. Dar teama Kremlinului de vocile independente, cele care pomovează idealuri lipsite de uniforma amenințătoare și de bocancul apăsat pe grumaz, este incontestabilă – ”dispreţul pentru fiinţele umane este prima caracteristică a unui dictator” (Milton S. Eisenhower, fratele mai mic al președintelui american Dwight D. Eisenhower).

Permanentizarea acestui război duce la un dezastru umanitar. Dincolo de ambițiile personale ale lui Vladimir Putin, dezastrul umanitar va fi și în orașele sau satele Rusiei. Fiindcă o izolare totală, o retragere constantă și o marginalizare a propriului popor nu poate fi altceva decât o condamnare. Iar Putin își condamnă propriul popor nu numai la tristețe și la frică, dar și la foame. Încă nu s-a ajuns la limită, dar – dincolo de declarațiile sforăitoare – savanții ruși nu au inventat și Cornul Abundenței.

Citește și:

• Putin, preaviz pentru Maia Sandu
• Maladia numită ”război” și sistemul imunitar slăbit al Europei
• EXCLUSIV | Condamnat pentru uciderea unui celebru disident comunist, deținutul Marian Clită face mărturii cutremurătoare din închisoare: ”Nu regret nimic din ce-a fost, este clar”
• EXCLUSIV | Cel mai important manuscris Cioran din perioada de maturitate, adus în România. Cezar Florea (”Historic”): ”Nici nu ne puteam dori mai mult, va fi înscris în Patrimoniul Național”
• Putin, războiul cu Ucraina și Rusia normală, a omului de rând