Putin, personaj de “Crimă și pedeapsă”
Uitându-mă la toate cele ce se petrec în Ucraina, la cât sânge a curs din 24 februarie 2022 încoace doar pentru că un individ ca Vladimir Putin, drogat cu licoarea puterii în ultimii 22 de ani, și-a arogat rolul de salvator al teritoriilor separatiste Lugansk și Donețk de “naziștii” ucraineni, mi-am amintit brusc de Rodeon Raskolnikov, personajul principal din capodopera literară a lui Dostoievski. Pe undeva, în psihologia crimei și dedesubturilor ei, cei doi se aseamănă.
Am urmărit cu toții ultimul delir de marcă nord-coreeană al lui Vladimir Putin pe scena de la Moscova, în care făcea trimiteri la Biblie. Doamne, Dumnezeule! După Putin, rușii sunt niște eroi, ucrainenii niște strigoi care bântuie sufletul slav și pentru asta ar trebui nimiciți cu un țăruș în inimă. Iar inima Ucrainei este, desigur, Kievul.
Umflat de orgoliu – un orgoliu pe care îl întâlnim, de altfel, și la personajul dostoievskian –, avid după o adulație – chiar dacă regizată la ordin dictatorial – care să-i panseze ego-ul speriat de eșecul ultimelor decizii și apăsat de o singurătate autoimpusă, Putin caută acum să dilueze crima prin motivația pe care o regăsim și la Raskolnikov. Și anume, că dacă e spre binele societății (ruse), atunci crima nu e crimă. Astfel de motivații nu au de-a face cu normalitatea, darămite cu morala creștină. Dar câtă asemănare să fie în mobilul crimei între cei doi? Oare există? Eu zic că da. Am găsit un alt punct comun. Sărăcia.
Sărăcia lasă traume adânci în sufletele unor oameni slabi care își fac, de cele mai multe ori, un țel în a deveni bogați și mai ales puternici pentru a domina, pentru că doar așa vor face parte din categoria ”oamenilor deosebiți” și nu ”obișnuiți”, cărora le e permisă chiar și crima (n.a.- după mintea lui Raskolnikov). În “Crimă și pedeapsă”, Raskolnikov ajunsese fost student după ce pierduse orele de meditații din care își asigura bruma de copeici pentru supraviețuire și pentru studii. Contemporanul Vladimir Putin provine dintr-o familie care a trăit în sărăcie lucie și s-a mai întâlnit apoi, cu sărăcia în tinerețe, când ofițer KGB fiind, după ce URSS s-a destrămat, a fost nevoit, ca să-și susțină familia, să facă și taximetrie. Lui Putin nu i-a plăcut niciodată să vorbească despre asta. A punctat, însă, acest adevăr în documentarul “Rusia. Istorie recentă” realizat de Channel One: ”Uneori, a trebuit să câștig niște bani în plus. Adică să câștig niște bani cu mașina, ca șofer particular. Ca să fiu sincer, e neplăcut să vorbesc despre asta, dar, din păcate, așa au stat lucrurile”.
De ce e așa de neplăcut? Pentru că – îmi spunea un amic psiholog care se pricepe mai bine, el nu a reușit să treacă de această traumă, o consideră umilitoare și, drept urmare, ea a devenit o vulnerabilitate din care s-a zămislit pofta de putere și modul de a trăi, de a se îmbogăți călcând pe cadavre, oricare și oricât de multe ar fi ele.
Pentru Putin, de multă vreme Occidentul este ”cămătăreasa” lui Raskolnikov, Aliona, iar el este ”obișnuitul” devenit ”deosebitul” care are dreptul să ucidă ”cămătăreasa”, pentru că ea reprezintă lăcomia și răul pentru societatea rusă, iar el, Putin, e salvatorul, eliberatorul și arhitectul refacerii imperiului după care tânjește de mai bine de două decenii. De altfel, asta a și spus Putin când a invadat Ucraina, amintiți-vă, că este “o operațiune specială” prin care Rusia salvează regiunile Lugansk și Donețk. Drept urmare, aceasta a fost la Putin justificarea crimei. Cât privește Ucraina, dacă e să merg mai departe cu metafora, pentru Putin ea este ceea ce Lizaveta, sora cămătăresei, a fost pentru Raskolnikov. O victimă care se afla acolo unde nu trebuia, pe care nu a vrut să o omoare, dar a fost nevoit de împrejurări. Cu alte cuvinte, Ucraina era prea aproape de ”scorpia” de Occident care ar merita să crape pentru că doar asta ar aduce fericire poporului rus. Aceste argumente, însă, țin de resortul patologic al oricărei personalități cu atitudini de megaloman.
Ceea ce se petrece azi sub ochii îngroziți ai întregii lumi este, de fapt, un dublu asasinat. Ca în ”Crimă și pedeapsă”. Totuși, spre deosebire de personajul dostoievskian, Putin nu săvârșește crima cu mâna lui, nu dă cu toporul, ci se folosește de sclavii lui, de supușii lui, de o armată subjugată de serviciile secrete, pentru că el a ajuns ceea ce Raskolnikov doar visa să fie atunci când cădea în admirația pentru Napoleon. Cât despre dublul asasinat săvârșit acum de Putin, victimele sunt și ucraineni, și rușii. În războaie, declarate sau nu, asumate sau nu, camuflate sub denumirea de ”operațiune specială” cum e aceasta, mor oameni. Și de-o parte, și de alta. Agresați sau agresori uciși în urma legitimei apărări. Numai că știm foarte clar că legitima apărare este trecută la capitolul ”cauze justificative”, care înlătură ilegalitatea unei astfel de fapte. Întocmai ca și starea de necesitate. Le regăsim, cumva, împreună din punct de vedere juridic. De aceea, opinia publică califică drept ”crime de război” actele de agresiune, atacurile soldate cu morți și răniți săvârșite azi de armata rusă și de trupele de mercenari de care se folosește, plătindu-i, Vladimir Putin. Mercenari născuți pentru a ucide.
Revin la “Crimă și pedeapsă”. Pe scurt, dacă dublul asasinat săvârșit de Raskolnikov înseamnă Aliona și Lisaveta, Ucraina și Rusia reprezintă victimele lui Putin. Pentru Putin, dispariția ”Mamei Rusia” este o rană la fel de dureroasă, nevindecată, precum sărăcia. ”Mama Rusia” este cea care l-a făcut KGB-ist, chiar dacă nu a excelat, dar el – produsul acestei structuri abominabile – a învățat tehnica folosirii armelor invizibile prin care, cu consecvență, a putut să ajungă să dețină toată puterea. Și nici să nu o mai piardă de atâta timp. De aceea, Putin pare a considera că datoria lui e cea de “protector” al unor teritorii care s-au rupt din trupul fostului imperiu sovietic devenind suverane. De fapt, aceasta nu este decât scuza pentru crimă. Acel “scop nobil” pe care îl întâlnim pervers folosit ca justificare a crimei și de Raskolnikov, la care, după săvârșirea faptelor, intervine stresul major, confuzia, halucinațiile și frica. La Putin, însă, frica nu este deloc vizibilă. Dar există. Iar ca să o dilueze, mărește gradul de violență asupra unei populații, câtă a mai rămas ea în Ucraina, dar care nu cedează. Sânge până la capăt. În psihologia crimei, această perseverență în a ucide face din orice personaj un criminal în serie. Când ea capătă dimensiuni statale, se numește crimă în masă. Sau, cum anchetează acuma Curtea Penală Internațională de la Haga, crime de război.
Personajul lui Dostoievski (sper că nu le dă prin gând vreunora pe planeta asta să interzică marile capodopere ale literaturii ruse, doar pentru că trebuie sancționată Rusia în această perioadă de mari frământări globale generate de invazia rusă în Ucraina, pentru că ar fi o inepție!) este în cele din urmă condamnat. Asta și datorită flerului extraordinar al anchetatorului care l-a bănuit din primele clipe, însă a așteptat de la el destăinuirea, dar și datorită iubirii unei femei, Sonia, care l-a făcut să înțeleagă că nicio crimă premeditată nu are justificare pe lumea asta și că Dumnezeu e iubire. Nu cred, însă, că aici, când vorbim de deznodământul situației actuale și a viitorului liderului de la Kremlin, va mai exista vreo asemănare între el și Raskolnikov care s-a autodenunțat, și-a acceptat păcatul și a căutat mântuirea într-o închisoare din Siberia. De-ar avea și Putin o Sonia, cine știe, poate că măcelul din Ucraina s-ar sfârși mai repede. Iar Putin ar reuși să mai ”îndulcească” din pedeapsa care se conturează cu fiecare zi în care violența asupra unei populații civile nu încetează. Culmea, nici mintea răvășită și chinuită de remușcări a protagonistului din ”Crimă și Pedeapsă” nu înțelegea, gândindu-se la forma estetică a unui omor, de ce fapta lui este mai gravă decât bombardamentele ordonate în timpul unui asediu: ”N-am să înțeleg niciodată de ce a arunca în oameni cu bombe, a-i omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabilă?“
P.S. – În final, iată niște citate din celebrul roman al lui Dostoievski, din felul în care acesta a ilustrat zbuciumul minții tulburate a lui Raskolnikov în discuțiile cu Sonia:
“Știam că acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă și îi disprețuiește, acela ajunge la ei legiuitor, și cu cât cutează mai mult, cu atât e mai respectat. Așa a fost totdeauna și așa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!” (…)
”(…) Am ucis, și atâta tot; am ucis pentru mine și, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viața ca un păianjen care-și prinde victimele în plasă și le suge tot sângele!”
Nici Putin nu cred că se vede binefăcătorul omenirii, îi e indiferent, dar face tot ce este posibil ca el să-și justifice invazia sângeroasă în Ucraina. Fiindcă, aidoma lui Raskolnikov, e ferm convins că “acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți!” Iar el asta vrea și nimic nu îl va schimba. Dar poate fi oprit. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!
Apropos, uitasem ceva… încă o asemănare. Și Raskolnikov și Putin au fost studenți la Drept. Putin a terminat facultatea, Raskolnikov nu. Pe vremea când marele Dostoievski scria ”Crimă și pedeapsă” nu exista KGB.