”Într-un film foarte cunoscut referitor la diamante sângerii, în care a jucat inclusiv Leonardo DiCaprio, apare o scenă îngrijorătoare, care ne explică, pe deplin, de ce frica nu este un motor democratic fezabil în efortul de organizare a alegerilor. În una dintre scene, un grup paramilitar dă iama într-un sat de undeva din Africa, pentru a strânge laolaltă cetățenii de sex masculin. Înarmat cu o macetă ruginită dar amenințătoare, liderul paramilitar explică, oarecum relaxat, că urmează să taie mâinile bărbaților din sat. Acesta explică, foarte telegrafic, faptul că, în zona respectivă, se împământenise sloganul ”one hand, one vote.” Plin de cinism holywood-ian al personajelor negative, despotul regional spune că dacă ”one hand, one vote” atunci ”no hand, no vote.” Mesajul era unul foarte clar. Locuitorii aveau șansa de a vota ”cum trebuie” sau de a pierde instrumentul prin care votul era cuantificat, adică mâna.
Exemplul de democrație originală grotescă este îngrijorător și la nivel simbolic, dacă decidem să dăm la o parte actul de a pierde efectiv o mână. La nivelul ideilor, scena vorbește despre faptul că alegeri cu adevărat libere nu pot avea niciodată loc sub imperiul fricii. Pentru că, atunci când tema își face simțită prezența, lucrurile nu pot fi cuantificate ca exercitare a voinței libere.
Sigur că nu ar trebui să purcedem acum într-un demers de a absolutiza scena din filmul respectiv. Dar, la limită, am putea asuma că, sub imperiul fricii, oamenii din sat ar fi putut opta pentru a nu vota deloc, de frică să nu piardă o mână. Neavând garanția protecției în fața ”răului” și nici garanția unui vot liber, aceștia ar fi putut opta pentru absenteism cronic, pentru a se asigura că nu pierd nicio parte importantă a corpului.
În România, pierderea mâinii nu este un risc și nu a fost niciodată după Revoluție. Dar, pentru prima dată după 30 de ani, alegerile organizate la termen ar putea însemna, pentru mulți români, ceva mult mai grav: pierderea vieții. Cu 4.000 de cazuri pe zi, școli închise și măști purtate pe stradă, românii se îndreaptă spre scrutinul electoral sub imperiul fricii. Nimeni nu poate garanta că, după parlamentare, nu se va întâmpla ca după locale, atunci când numărul de cazuri s-a triplat aproape față de momentul demarării campaniei electorale.
În aceste condiții, urmând exemplul ipotetic al protagoniștilor de film, românii ar putea fi dornici de a evita maceta COVID, absentând de la vot. Ar fi decizia care ar elimina orice risc personal în raport cu infectarea în secțiile de votare, acolo unde zeci de mii de cetățeni vor popula, în decurs de o zi, un spațiu comun de obicei extrem de inghesuit. Iar acest absenteism din frică nu poate fi văzut ca fiind democratic. Ar fi cu adevărat un absenteism demn de o ”democrație originală” care n-ar vitregi doar partidele de opoziție, ci și pe cele de la putere. Cu un Parlament compus mai degrabă din rezultatul neprezentării decât cel al prezentării la urne, România s-ar îndrepta spre patru ani de ilegitimitate parlamentară și, implicit, guvernamentală, într-o perioadă în care este nevoie, mai mult ca oricând, de stabilitate, atât pentru redresarea economiei, cât și pentru ținerea pandemiei sub control.
România se pregătește să părăsească, cu pași extrem de repezi, zona alegerilor democratice legitime, dacă se grăbește să organizeze alegeri la termen. Pentru că o juxtapunere a fricii peste orice exercițiu electoral va altera semnificativ exprimarea liberă a votului, cu efecte negative pentru toate forțele politice parlamentare din România. De aceea, în fața acestui derapaj, o țară întreagă așteaptă ca alegerile să fie amânate, pentru un moment în care frica să nu mai cântărească atât de greu în alegerea pe care oamenii o vor face”.
Radu Oprea, senator PSD