Sebastian Burduja: ”Planul pentru România. Pilonul 4: România sigură” (OPINIE)

Când mă gândesc la viitor, primul concept care îmi vine în minte este siguranța. Un viitor sigur. O lume sigură. O țară sigură. Nu (doar) din punct de vedere al apărării naționale, ci și prin prisma modului în care trăim, muncim, evoluăm. O economie sigură.

Toate acestea au nevoie de un plan. Am pus temelia Planului pentru România chiar în primul articol din această serie. O temelie care stă pe trei elemente nenegociabile: deschidere, democrație, responsabilitate. Am continuat, pe larg, cu pilonii acestei construcții: inovare, conectivitate, sustenabilitate. În episodul de astăzi voi detalia ultimul pilon al acestei construcții: România sigură.

Conceptul de resilience nu a fost niciodată mai relevant ca în aceste vremuri, în care economiile de pe întreaga planetă caută un punct de sprijin după unda de șoc sistemic provocată de pandemia de coronavirus. În limba română nu există o traducere exactă, ci mai degrabă o combinație între adaptabilitate, rezistență și protecționism. Dincolo de traduceri sau interpretări, un lucru este clar: trebuie să ne securizăm economia. Să o transformăm într-una solidă, care protejează și susține sectoarele strategice, pregătită pentru orice situație și care generează producție cu valoare mare adăugată (deci investește în educație și inovare endogenă).

În teoria de specialitate, securitatea economică se referă la capacitatea de a face față șocurilor externe și interne – de la crize economice globale la embargouri sau blocaje în lanțurile de aprovizionare. Le-am simțit pe toate în ultimele luni, pe propria piele, când am conștientizat ce înseamnă un stat dependent de importuri în alimentație, sănătate și alte domenii cheie. Și am înțeles cât de important este să reducem această dependență. Totul în trei cuvinte esențiale, mai relevante ca oricând în ultimele trei decenii: prin noi înșine.

Desigur, securitatea economică vine la pachet cu o doză de protecționism. Sunt un adept al pieței libere și deschise, dar înainte de a respinge complet această idee, haideți să o definim mai bine. Mulți ne gândim la instrumente care nu au legătură cu democrația, globalizarea sau liberalismul: protejarea piețelor și companiilor autohtone de capitalul străin, de exemplu. Nu despre asta este vorba. Recent, o excelentă analiză publicată de The Atlantic, a lansat conceptul de protecționism inteligent. Acela în care suntem deschiși peste granițe și puternici în interiorul lor.

Ca să închid discuția teoretică, este important de menționat că noțiunea de resilience a câștigat teren în ultimii ani, încă dinainte de criza provocată de pandemie, drept concept esențial în formularea politicilor economice. Deloc surprinzător, având în vedere succesiunea crizelor din ultimele decenii, dar și dificultatea economiilor (chiar și a celor puternice) de a evita șocurile economice. Așadar, întrebarea nu este cum să le evităm, ci mai degrabă cum să le gestionăm.

România în context

Pandemia de Covid-19 a generat incertitudine în economia globală, pe măsură ce toate țările au căutat și încă mai caută soluții să stopeze răspândirea virusului și să identifice măsuri monetare și fiscale pentru a stabiliza piețele. Pe scurt, să salveze vieți și joburi. Pe termen mediu și lung, însă, discuția despre revenirea economiilor depinde de capacitatea lor de adaptare.

Este suficient să aruncăm o privire peste Global Resilience Index 2019, un indicator calculat de compania de asigurări FM Global, ce ia în considerare factori precum riscurile politice și economice, guvernanța corporativă, transparența sau stabilitatea lanțurilor de aprovizionare. Dacă adăugăm și reacțiile imediate ale acestor țări la corona-criză, putem identifica economiile care vor face față mai bine acestei unde de șoc și își vor reveni mai rapid.

Topul țărilor cu cele mai rezistente economii din lume: Norvegia, Elveția, Danemarca, Germania și Suedia. Top 10 este completat de Finlanda, Luxemburg, Austria și două zone din SUA – statele sudice și regiunea centrală.

Norvegia se menține pe primul loc în acest clasament, în ciuda pandemiei, datorită productivității economice ridicate, a mediului politic stabil, corupției reduse și riscurilor scăzute de calamități naturale. În ciuda dependenței istorice de veniturile din industria de petrol și gaze, Norvegia investește masiv în reducerea emisiilor de carbon și are, în acest moment, cea mai amplă rețea de stații de încărcare pentru vehicule electrice din Europa. Deși pe medie țara este pe primul loc, are și o vulnerabilitate: la riscuri cibernetice a obținut doar 83 de puncte din 100. Nimeni nu e perfect.

În indicele citat mai sus, România stă mai bine decât ne-am fi așteptat: locul 38 (din 130 de țări). Suntem depunctați la capitolul productivitate, unde avem un scor de doar 20, precum și la controlul corupției sau calitatea infrastructurii. Și lanțurile de aprovizionare manifestă un grad de dependență ridicat. Avem, așadar, multe de îmbunătățit. Cunoaștem păcatele tradiționale ale economiei românești. Să le luăm însă pe rând, din perspectiva paradigmei „România sigură”.

Siguranță alimentară

Agricultura este domeniul în care avem o tradiție de secole și o nevoie acută de infrastructură pentru irigații și lanțuri viabile de la producător la consumatorul final. În paralel, sunt o serie de teme pe agenda europeană pe care nu le putem ignora: agricultură sustenabilă, tehnologizare, digitalizare (România este printre semnatarii declarației europene pentru digitalizarea agriculturii).

Conform unei analize a Comitetului Național pentru Supravegherea Macroprudențială, deficitul comercial cu produse alimentare s-a dublat în ultimii cinci ani, ajungând la 4,3 miliarde de euro. Balanța comercială cu produse agroalimentare a devenit o vulnerabilitate importantă, cu un posibil potențial sistemic, din cauza relației strânse dintre deteriorarea deficitului de cont curent și declanșarea unei crize financiare, dar și a necesității asigurării securității alimentare, mai ales după ce lockdown-ul declanșat de pandemie ne-a arătat ce consecințe poate avea dependența de importuri.

Pentru schimbarea acestei situații, același Comitet a propus un set de soluții, cu impact bugetar redus, dar în linie cu agenda europeană a sectorului agroalimentar, care alocă bugete tot mai consistente pentru digitalizare, dezvoltare inovativă și protejarea mediului. Una dintre aceste propuneri se referă la programe pentru stimularea sustenabilității climatice în sectorul agroalimentar. În acest moment, agricultura din România este în topul sectoarelor economice care emit cele mai multe gaze de seră din UE. Mai mult decât atât, suprafața agricolă ecologică a României este de 2,4% din total (la nivelul anului 2018), în creștere față de 1,93% în 2015, dar încă mult sub media Uniunii, care a fost de 7,5% în același an.

Avem nevoie rapid de strategii pentru promovarea produselor românești de calitate, în paralel cu susținerea și dezvoltarea schemelor de certificare. În loc să facem aceste lucruri, ne-am concentrat în ultimele decenii pe dezvoltarea capacităților de producție, fără să investim în infrastructură sau să le corelăm cu nevoile reale din piață. Așa am ajuns să exportăm roșii, dar să importăm pastă de tomate. Sau să trimitem grâu peste granițe ca să aducem înapoi aluat congelat de pâine sau patiserie.

Datele sunt clare și dureroase. Avem un deficit comercial masiv – și în creștere – pentru produsele agroalimentare, mai ales în raport cu câteva state: Germania (360 milioane EUR pentru primele patru luni din 2020, creștere deficit cu 11.1% comparat cu 2019 anualizat); Ungaria (328 mil. EUR pentru perioada 01-04.2020, creștere deficit cu 12.5% comparat cu 2019 anualizat); Polonia (237 mil. EUR pentru perioada 01-04 2020, creștere deficit cu 1.5% comparat cu 2019 anualizat); Olanda (146 mil. EUR pentru perioada 01-04 2020, creștere deficit cu 100% comparat cu 2019 anualizat); Belgia (95 mil EUR pentru perioada 01-04 2020, creștere deficit cu 31% comparat cu 2019 anualizat).

La nivelul anului 2016, aveam cea mai mare pondere a populației care lucrează în agricultură: 23%. Adică aproape 1 din 4 români din forța de muncă activă. În comparație, în Bulgaria 17,5% din populația angajată este în agricultură, iar în Grecia sau Polonia doar 10%. La nivelul UE, 9,7 milioane de oameni lucrează în domeniu, însemnând 4,2%.

O altă temă majoră este tehnologizarea amplă a sectorului agroalimentar, ce va beneficia de fonduri importante din bugetul comunitar. Nevoia este mai mult decât evidentă: doar 1% dintre firmele românești din sectorul agroalimentar folosesc roboți industriali. În Suedia, de exemplu, procentul este de 31%. Dar, așa cum am punctat mai sus, în capitolul despre România inovatoare, avem resurse pentru a face acest salt digital. Și avem destule minți luminate care să contribuie.

O mare problemă a sectorului agricol este fragmentarea excesivă a terenurilor – cea mai ridicată din UE. În ultimele trei decenii, cei mai mulți producători au fugit de orice formă de asociere. Fantomele trecutului bântuiau inclusiv generațiile care nu au trăit vremurile colectivizării. Orice logică de business dispărea în fața acelor traume, astfel că mulți fermieri români au preferat să rateze programe europene cu bani gratis pentru reabilitarea sistemelor de irigații decât să intre în asocieri.

Acum, în vremea coronavirusului, în foarte multe zone din țară, mici producători care până mai ieri erau vecini de tarabă la piață au început să împartă platforme online și experiențe noi. Este clar ca digitalizarea poate acoperi răni vechi și poate aduce la aceeași masă companii mici. La nivelul anului 2020, peste 33.000 de companii activează în sectorul agroalimentar din România. Trebuie să identificăm rapid firmele campion din domeniu și să găsim variante pentru a le stimula.

Granturile pentru tineri agricultori sau fermieri, incluse deja în Planul Național de Relansare Economică, programele de finanțare și încurajare a agriculturii ecologice, precum și retehnologizarea pot rezolva și criza depopulării din mediul rural, mai ales în contextul repatrierii românilor din diaspora. Se adaugă la acestea prioritățile din pilonul II al Planului pentru România, respectiv România conectată – investițiile în infrastructura de legătură dintre rural și urban sunt vitale pentru a reuși dezvoltarea tuturor regiunilor din țară.

Securitate energetică

În energie găsim alt paradox: suntem dependenți de importuri, deși avem în teorie unele dintre cele mai consistente resurse din Uniunea Europeană. Datele Eurostat ne spun că România are a doua rezervă de gaz din UE, dar consumatorii industriali plătesc printre cele mai scumpe gaze din regiune – mai exact locul al șaselea în topul prețurilor. Nu este de mirare că industria petrochimică, cel mai mare consumator de gaz, este în prăpastie.

Totuși, România are resurse pentru asigurarea securității energetice și poate deveni furnizor regional de securitate energetică. Sună ambițios, dar aceste obiective se pot realiza printr-un program coerent de investiții publice, fără lovituri sub centură date sectorului de diverse ordonanțe sau legi date de necunoscători. Mai țineți minte OUG 114/2018? Vă asigur că sectorul energetic nu o s-o uite prea curând.

În acest moment, prioritatea este și trebuie să rămână valorificarea potențialului, prin investiții masive în infrastructura de importanță strategică, creșterea ponderii de energie curată, a procentelor de energie verzi, stocarea la scară largă a energiei electrice. Toate cu susținerea Pactului Ecologic European (Green Deal). În același timp, întregul lanț energetic are nevoie de investiții uriașe, care să facă față noului model de sistem promovat la nivel european. De la producție la distribuție prin rețele inteligente și stocare, prioritățile sunt numeroase. Și nu mai pot aștepta.

În Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice 2021-2030, România și-a asumat o serie de măsuri care să sprijine îndeplinirea obiectivelor din domeniul securității energetice, concentrate pe diversificarea surselor de energie și reducerea dependenței energetice:

• Implementarea cu celeritate a cadrului legal necesar deciziilor finale de investiție în exploatarea resurselor de gaze naturale din zona Mării Negre;
• Adoptarea Programului de decarbonizare propus de Complexul Energetic Oltenia, principalul producător de energie electrică pe bază de cărbune – cu scopul de a asigura o tranziție sustenabilă către o producție de energie electrică cu emisii reduse de carbon;
• Diversificarea surselor de uraniu pentru Nuclearelectrica;
• Prelungirea duratei de operare (reactoarele 1 și 2) și construcția de capacități noi nucleare (reactoarele 3 și 4);
• Dezvoltarea de noi capacități pe SRE (surse regenerabile de energie) și integrarea cu alte piețe din regiune, precum și promovarea utilizării hidrogenului;
• Dezvoltarea/optimizarea infrastructurii existente a rețelelor de energie electrică și gaze naturale, cu impact pozitiv asupra capacității de preluare a energiei produse din surse regenerabile și asupra nivelului de interconectivitate;
• Dezvoltarea capacităților de stocare.

În același document, România clarifică și obiectivul asumat privind nivelul de interconectivitate a rețelelor electrice de transport, care va atinge cel puțin 15,4% în 2030, pe baza unui calendar de progres a proiectelor actuale și preconizate, administrat de operatorul de transport și sistem al energiei electrice.

Un lucru este cert: sectorul energetic din România are nevoie de un volum uriaș de investiții, pe tot lanțul, dar și de reformarea pieței de energie electrică și gaze naturale, pentru a putea face față unui model nou. Avem nevoie de capacități energetice eficiente și tehnologii inovatoare. Valoarea investițiilor programate în Sistemul Energetic Național pentru perioada 2020 – 2025 este estimată la 12,48 miliarde de euro, la care se adaugă proiectele de dezvoltare din sectorul

de transport, precum și proiectele de investiții ale companiilor energetice în capacități noi de producție și de exploatare.

Industrie autohtonă (re)inventată

În ceea ce privește industria, suntem într-un moment de cotitură. Datele publicate de Eurostat în februarie 2020 arătau că industria din România a avut în decembrie 2019 cea mai mare cădere din UE – 8,9%. Industria are o pondere importantă și în deficitul comercial. În primele cinci luni ale anului 2020, acest deficit a fost de 7,34 miliarde euro. Dacă ne uităm pe grupele de produse, vedem că cele mai mari deficite comerciale se înregistrează pe segmentele alimente şi animale vii (1 miliard euro), combustibili minerali, lubrifianți şi materiale derivate (1 miliard euro), mărfuri manufacturate (1,9 miliarde euro) şi mai ales produse chimice (3,6 miliarde euro) în perioada ianuarie-mai 2020.

Stimularea domeniilor cu cele mai mari găuri în deficit se poate face în diferite moduri. Unul dintre ele poate fi schema de ajutor de stat 807/2014 derulată de Ministerul Finanțelor Publice și recent îmbunătățită semnificativ (despre asta cu alt prilej), în care statul finanțează până la 50% din investiția într-un proiect greenfield sau în noi linii de producție ale unor companii deja active. De la lansarea schemei până în prezent, cei mai mulți bani au mers către industria automotive (2,5 miliarde lei), dar și către domenii mai timide la export: industria alimentară cu 463 milioane lei sau producția de carton și hârtie – 402 milioane lei.

Însă, așa cum Marin Pana puncta într-o analiză foarte bună, adevărata problemă a economiei românești este că nu producem la un nivel tehnologic avansat și în cantitățile necesare bunuri de capital și diverse alte bunuri, incluse la categoria mare „aprovizionări industriale nespecificate în altă parte”, în care rolul major este jucat de produsele industriei chimice.

Corona-criza nu ne-a ajutat deloc la acest capitol, din contră. Conform datelor INS, în aprilie 2020, industria a înre­gistrat cel mai puternic declin anual al ultimilor 10 ani. Producţia industrială românească s-a diminuat cu 38,4% în aprilie 2020 faţă de aprilie 2019, iar industria prelu­cră­toare a scăzut cu 45%. În principal din cauza blocajelor generate de pandemie, a opririi sau reducerii activității, dar și a dependenței de zona euro, în care industria a scăzut cu 28% în aceeași lună.

Industria românească a pierdut ani importanți imediat după revoluție, când neputința, neștiința și incapacitatea de adaptare la economia liberă au pus pe butuci sute de fabrici și platforme. Așa am ajuns în situația în care exportăm fier vechi și importăm oțel beton. Exportăm lemn și importăm mobilă. Suntem un furnizor important de componente auto, dar încă mai avem de crescut la producția de mașini.

Suntem acum între două extreme. Cea cu voci nostalgice după epoca de aur și cea cu voci care spun că totul era oricum un morman de fiare (una dintre aceste voci, mereu reinventată, candidează pe lista de consilieri locali la Primăria Generală din partea PSD în anul de grație 2020, în România tuturor posibilităților). În mod evident, adevărul e undeva la mijloc. Probabil cea mai mare problemă a multor platforme industriale a fost tocmai scara investițiilor și faptul că s-a mizat prea mult pe dimensiune și prea puțin pe adaptabilitatea la schimbările din economie.

De pildă, platforma chimică de la Săvinești asigura traiul pentru o treime din populația municipiului Piatra Neamț, în anii comunistului. Se produceau fire și fibre sintetice, îngrășăminte chimice, exista un institut de cercetare de elită și un parc industrial foarte bine dezvoltat. Impactul social era, de asemenea, uriaș. Peste 20.000 de nemțeni, cea mai mare parte din municipiu, lucrau aici zilnic și făceau naveta cu ajutorul unei linii de troleibuz extraurbane, probabil singura la nivelul țării. În anii 90 a început vânzarea pe bucăți. Fibrex a fost cumpărată de al treilea producător mondial de fire şi fibre sintetice, care a concediat mii de angajați și a reușit să își elimine concurentul român, de altfel singurul producător integrat din domeniu.

Pentru reinventarea industriei românești nu trebuie să visăm la fabrici și uzine întinse peste sute de hectare. Vremurile s-au schimbat. Există noi tehnologii, cum ar fi mini-combinatele siderurgice (minimills), mult mai ușor de adaptat. Statul nu trebuie să intervină brutal, ci inteligent, sprijinind acele domenii industriale unde România are un avantaj comparativ prin resursele materiale și umane pe care le deține. Pe lângă schemele de ajutor de stat pentru investiții noi, un instrument esențial este Fondul Român de Investiții (FRI), anunțat deja în Planul Reclădim România. FRI ar putea astfel intra ca acționar în proiecte de investiții în domeniul industrial, inclusiv sau mai ales în acele domenii care sunt excluse de la ajutor de stat, prin regulile de nivel european (siderurgia este doar un exemplu).

România sigură, prin noi înșine

Agricultură, energie, industrie: iată fundamentele României sigure. Nu mai putem invoca scuza că nu suntem lăsați. Europa și lumea întreagă – de bine, de rău – marșează pe ideea de economii naționale și regionale puternice. Decuplarea față de Asia este un obiectiv major enunțat clar și de la Washington, și de la Bruxelles. România trebuie să știe să profite de această conjunctură, pe principiul simplu „mai mult Vest, mai puțin Est”.

Rândurile de mai sus nu sunt o pledoarie pentru izolaționism, protecționism sau o Românie închisă. Dar nu cred că cineva se mai îndoiește că trebuie să construim urgent o economie românească puternică, autonomă, capabilă să-și susțină sectoarele strategice. Cu atât mai mult cu cât alte state de pe piața unică europeană știu să-și joace foarte bine cărțile, cunosc instrumentele specifice pentru protejarea intereselor lor și susțin în mod activ companiile care contribuie cu idei, proiecte și fonduri la dezvoltarea economiilor autohtone.

În 1905, economistul Vintilă I.C. Brătianu, ulterior primar al Capitalei, ministru de finanțe și prim-ministru, publica un text devenit celebru, sub titlul „ Prin noi înşine”, exprimând „convingerea nestrămutată că prin noi înşine putem să ne dezvoltăm pe toate căile”. Adaptată vremurilor noastre, România sigură este o alegere care ne va da încredere în forțele proprii și ne va permite să trecem peste crizele actuale și viitoare pe propriile noastre forțe.

Asta înseamnă de fapt o construcție trainică, peste generații. Parafrazând discursul Regelui Mihai I din 2011, în fața camerelor reunite ale Parlamentului, probabil cel mai profund discurs în România postdecembristă: „România de astăzi nu este o moștenire de la părinții noștri, ci o ţară luată cu împrumut de la copiii noștri”.