Stahanoviștii economisirii, stahanoviștii demolării României

În vara acestui an a început Cupa Europeană Stahanov la economisire. O familie de francezi, Emmanuel Jean-Michel Frédéric și Brigitte, a impresionat pe toată lumea hotărând să reducă cu o treime durata dușului săptămânal. Și asta după ce bătuseră Londra la pas, încălțați cu adidași. Contra-concurenții lor din Germania, soții Olaf și Britta, nu au rămas mai prejos, decizând să petreacă iarna 2022-2023 cu o temperatură în casă de doar 18^oC. Clănțănind de frig, adică. De altfel, nici perechea italiană, Mario și Maria Serenella, nu au impresionat publicul mai puțin, în vara aceasta, când au renunțat să mai coboare temperatura aerului condiționat la mai puțin de 27^oC, transpirând prin toți porii sub soarele dogoritor al Italiei. Ba chiar o familie de estici, românii Klaus și Carmen, au smuls ovații din partea publicului renunțând la ideea de a-și echipa poliția personală cu Rolls Royce-uri în favoarea unor mult mai modeste BMW-uri. Un asemenea sacrificiu de sine nu a fost suficient de mult apreciat, pentru că toată lumea știa că BMW-urile aveau și valoare sentimentală, soții Klaus și Carmen jucându-se cu ele prin curtea din spate a prietenului lor, Michael.

O asemenea competiție strânsă merită, cred, să ne aducem aminte, cu duioșie, cum s-a lansat pe bătrânul continent prețioasa Cupă Stahanov.

Pe 30 august 1935, în onoarea zilei mondiale a tineretului (a treia zi, 1 septembrie), în bazinul Donbas (în Lugansk mai precis), la mina Țentralnaia Irmino, tânărul rus de 29 de ani Aleksei Grigorievici Stahanov (Алексе́й Григо́рьевич Стаха́нов) a stabilit un record al mineritului, extrăgând „singur” 102 tone de cărbune, în mai puțin de 6 ore (de la ora 22:00 până la ora 03:45 în noapte). Operațiunea s-a dovedit un act de pură propagandă, construit de către regimul Stalin pentru a fonda ceea ce se va numi, de atunci încolo, „mișcarea stahanovistă”. La noi, această mișcare era numită cu o sintagmă autohtonă „întrecerea socialistă”.

Trebuie spus, de la început, că acest record a fost premeditat și minuțios pregătit. Stahanov a primit cel mai performant ciocan de foraj, a avut la dispoziție un întreg front de lucru (un perete de cărbune), iar pe lângă el roboteau o mulțime de alți mineri care încărcau în vagonete cărbunele desprins de „erou” și îl mai și cântăreau. Mai mult, ca din întâmplare, recordmenul a fost aplaudat de pe margine de către primii doi oameni ai minei (directorul și secretarul de partid), un corespondent local scria articolul care apărea a doua zi, în direct de la fața locului, iar fotograful ziarului poza de zor secvențe din timpul performaței. Bietul miner a primit un premiu uriaș, 200 de ruble, cam de opt ori mai mult decât într-o zi obișnuită. Plus un apartament ultradotat.

După acea zi, s-a lansat o competiție printre mineri, care i-a adus, în final, marele premiu unui rival al lui Stahanov, ucraineanul Nikita Izotov, cu un record mult îmbunătățit, de 240 de tone cărbune într-un schimb de șase ore. Recordul lui Izotov a fost obținut în doar 10 zile, pe 10 septembrie 1935. De aici, nu a fost decât un pas până la lansarea „mișcării stahanoviste”, adică întrecerea între muncitorii sovietici pentru a obține noi și noi recorduri.

Numai că aceste recorduri distrugeau organizarea munci, imobilizând câte un front întreg de lucru pentru un singur om și oprind dezvoltarea de utilaje performante. Nimic nu a contat, căci așa decisese partidul comunist. Astfel încât stahanovismul, ca goană după recorduri personale absurde, a devenit o modă în URSS-ul lui Stalin și, mai apoi, în celelate state socialiste. Cam la fel era și cu întrecerea socialistă de la noi: anumite întreprinderi erau aprovizionate preferențial cu materii prime, echipamente și forță de muncă și așa deveneau frunteșe în întrecerea socialistă. Spre finalul sistemului comunist, nici măcar nu se mai realizau fizic producții record, ci doar se „raportau”.

Ei bine, am crezut că spiritul stahanovist va fi dispărut complet în 1989, la căderea regimurilor comuniste. Normal ar fi fost ca națiunile din fostul „lagăr socialist” să caute să se dezvolte după principiile capitalismului, cu o organizare modernă, în care performanța să se obțină cu tehnologie, cu inteligență și cu multă lene. Căci, nu-i așa, lenea este principalul motor al dezvoltării omenirii. Omul este predispus la leneveală, deci își caută, în mod natural, dezvoltări tehnologice și organizări mai bune care să-l ferească de munci istovitoare și să-i redea plăcerea timpului liber.

Așa am așteptat cu toții, noi cei de după cortină. Și așa s-a și întâmplat o bună bucată de timp. Până când, de data aceasta în Vest, a apărut un nou tip de stahanovism. La fel de ideologizat ca și cel inițial, dar mult mai sofisticat. La început, el era reprezentat de o anumită cultură „a muncii” din marile corporații: angajații recompensați erau cei care își asumau „responsabilități” în afara fișei postului, cei care așteptau să plece ultimii din clădire și să stingă lumina, cei care se „implicau” în acțiuni colaterale, precum cele de natură socială, vag umanitară, de protecție a mediului, de sprijinire a femeilor din companie, de ajutorare a copiilor săraci din Africa sau de protejare a obiceiurilor „sfinte” ale proaspeților imigranți din lumea musulmană.

Apoi a apărut stahanovismul politicienilor, care se aflau într-o permanentă competiție de pălăvrăgeală și promisiuni fanteziste. Așa au dispărut marile curente politice clasice, dreapta și stânga, și s-a format un mare partid, (aproape) unic, singurul permis în presă și pe canale publice de comunicare. Adică partidul care intona mantrele oficiale. Toți ceilalți politicieni au fost imediat etichetați drept „extremiști”! În mod ironic, așa au dispărut două curente politice rivale, creștin-democrația și comunismul.

Apoi a venit stahanovismul „elitelor intelectuale”, adică grupuri de oameni care etichetau alte grupuri de oameni, infinit mai mari. Deja la începutul anilor 2000 devenise obscen să vorbești public despre civilizația sau modelul economic occidental. Cine nu era „inclusiv” sau cine cerea păstrarea specificului creștin, era țintuit la stâlpul infamiei și nu mai putea să publice decât pe la edituri marginale, în tiraje anemice.

La final de epocă, după criza economică din 2008-2013, a venit și stahanovismul jurnaliștilor. Nimeni din presă nu mai avea voie să aibă opinii personale. Totul trebuia subsumat ideilor propagate oficial. Orice jurnalist avea obrăznicia să emită păreri personale sau critice devenea brusc indezirabil și era expulzat. Ziare și televiziuni întregi au devenit, în acest mod, „extremiste”.

Toate aceste categorii de oameni se întreceau între ele care să emită mai multe fraze oficiale în limba de lemn pe minut, care să țină discursuri mai pline de ideologia oficial permisă, care să demaște mai bine și mai des „dușmanul de clasă”.

Iar generațiile acestea noi de stahanoviști din politică, servicii secrete, lumea intelectuală și presă nu puteau găsi o mai plenară expresie a noii mișcări stahanoviste decât „schimbările climatice”. Mă rog, la început se chema „încălzire globală”, dar, după câteva ierni geroase, s-a trecut la denumirea oficială de „schimbări climatice”. O teorie cu care nu ratai niciodată: dacă e frig, ai dreptate, iată ce frig produce poluarea. Iar dacă e cald, iar ai dreptate: iată ce caniculă ne vine de la poluare.

Și așa, perorând stahanovist despre „schimbările climatice” au reușit politicienii, „intelectualii” și jurnaliștii să distrugă industria europeană, acuzată că este stăpânită de demonul dioxidului de carbon. Și să compromită total cărbunele și gazele naturale, ca fiind rădăcina tuturor relelor de pe pământ.

Stahanoviștii „schimbărilor climatice”, după ce au găsit în neregulă canicula vara și înghețul iarna, au trecut la nivelul următor, au ocupat Bruxelles-ul și au impus noua ideologie pan-europeană: decarbonarea. Adică uciderea, cu bună-știință, a industriei grele și a energeticii de pe continent. Stahanoviștii decarbonării au impus celor mai mari 11.000 de companii industriale din UE plata samavolnică a unui „certificat de emisii de gaze cu efect de seră”, un fel de penalizare dacă faci industrie sub cerul poluat al Uniunii. Și parcă nimeni nu a observat că, de la lansarea green deal-ului și până astăzi, UE a rămas cu o contribuție de doar 7% din emisiile de gaze cu efect de seră din lume, dioxid de carbon în primul rând.

Și, astfel, majoritatea industriei europene s-a „de-localizat” (limbaj stahanovist) tocmai în China. Iar cerul planetar comun nu a devenit deloc mai curat, căci chinezii asigură, cu destoinicie, peste 30% din emisiile globale de gaze cu efect de seră. Urmați fiind, firește, de americani, cu vreo 12% din aceste emisii. Acuma, nici nu ar trebui să ne mire aceste lucruri, căci chinezii inaugurează anual capacități energetice pe cărbune egale cu suma celor desființate în anul respectiv pe tot globul. Iar americanii nu admit să trăiască fără uriașele autostrăzi pline ochi cu mașinile conduse de către cei care suferă fizic dacă merg zilnic mai puțin de 100 de mile de la serviciu până acasă și înapoi.

Nu-i nimic, stahanoviștii climatici au continuat întrecerea nebunească și au plusat, împingând UE la un alt gest sinucigaș: reducerea cu 55% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2030, celebra formulă intitulată „fit for 55”. Ei, dar nici asta nu a fost suficient și, cu prilejul războiului din Ucraina, au prins ocazia și au decretat renunțarea totală la gazul rusesc, adică la vreo 40% din consumul de gaze din Uniune. Nici nu mai contează că puteau găsi surse alternative de gaze în 3-5 ani, din Marea Caspică sau din Mediterana. Și evident că nu mai interesează pe nimeni că gazul este cel mai eficient combustibil pentru producerea de electricitate, asigurănd cele mai înalte randamente energetice la cele mai mici costuri cu investiția inițială (așa-numitul indicator Capex– capital expenditure).

Evident că toată această salbă de prostii numite pompos „politici de mediu” a generat costuri insuportabile pentru industrie și pentru cei 450 de milioane de cetățeni ai UE. Pe acest fond, o nouă generație de stahanoviști a crescut în serele de la Bruxelles: stahanoviștii economisirii. Acum se joacă Cupa europeană „Stahanov”, în care diverși năuci vin cu idei din ce în ce mai penibile pentru economisire, idei care au transformat regimul Ceaușescu într-un adevărat risipitor. S-a ajuns până acolo încât un francez propunea cetățenilor să facă duș în același loc și după ce își fac nevoile, pentru a folosi apa o singură dată. Din mulțimea năucitoare de prostii debitate de membrii și simpatizanții mișcării stahanoviste europene am selectat două performanțe absolut scandaloase, una de pe la noi și una din cea mai bogată națiune europeană.

Iată, de exemplu, ce patetic începe cursa spre Cupa „Stahanov” o anume Laura Stefanut, celebra doar pentru că este partenera de viață a unui politician de tip nou, care, lipsit de orice diplomă universitară, se ambiționa să conducă domeniul cu cea mai multă inteligență pe participant din orice țară, sănătatea: „Superb conceptul francezilor de „sobrietate energetică”, nu e despre sacrificiu sau lipsuri, este despre cumpătarea de care avem nevoie în toate aspectele vieții.”

Urmează niște banalități despre un anume Jose Mujica, fost președinte al Uruguayului, fost luptător marxist-leninist în mișcarea de guerilla Tupamaros, considerat a fi „cel mai sărac președinte de pe glob”. Apoi accelerează până la limita recordului: „Practicăm și noi propria sobrietate de bebeluș. Nu irosim lumină electrică, fiindcă ne culcăm la orele 18-19 și ne trezim la primele raze, lapte se bea doar de la sân (fără amprenta de carbon a producției laptelui din formulă), legume bio locale (fără risipa de transport și nutrienți a legumelor aduse de departe), plus caca la oliță de la 6 luni. Cu veselie și nevoi împlinite pe cât cu putință.” Și încheie vitejește-hipsteristic: „La sobriété heureuse!” (sursa: https://www.facebook.com/laurastefanut ).

Partenera ministrului-Covid de la noi se putea foarte bine lua la întrecere cu ministrul Energiei din Elveția, Simonetta Sommaruga, care recomandă „dușul în doi”, contribuție personală la campania lansată pe acolo pentru economisirea energiei electrice. Aflată la o vârstă respectabilă (62 de ani), doamna ministru pare înzestrată cu o oarecare autoironie, atunci când  recunoaște că „dușul în doi” după o anumită vârstă nu mai este „chiar confortabil”, dar adaugă imediat că „propunerea trebuie luată foarte în serios” (sursa: https://www.blick.ch/politik/sommaruga-zu-ihren-spartipps-duschen-zu-zweit-behagt-ab-gewissem-alter-nicht-allen-id17865930.html ). Elvețianca, deocamdată, conduce detașat în clasamentul pentru atribuirea Cupei Stahanov, faza pe Europa.

Ei bine, cursa este deschisă și este posibil ca arbitrii comsomoliști să ia în calcul și pe cei care au decretat că nemții trebuie să degere iarna în case, la cel mult 19^oC sau pe cei care au hotărât ca în plină vară, sub soarele Italiei, să nu se stea în clădirile publice la o temperatură mai rece de 27^oC! La temperatura asta, nimeni nu va mai remarca vreodată, sub aburii transpirației, vreo nouă Sophia Loren sau vreo nouă Gina Lollobrigida. Nu-i nimic, stahanoviștii climei ne vor băga pe gât noile standarde ale frumuseții feminine, curent care deja a început la marile companii din industria cosmetică…

Poate nu este, încă, prea târziu să remarce vreo minte limpede că nu putem concomitent închide minele de cărbune, opri conductele de gaze și desființa centralele nucleare. Pentru simplul motiv că parcurile eoliene și cele fotovoltaice sunt de câteva ori mai scumpe decât centralele clasice și produc doar o treime din timpul în care produc centralele clasice.

O notă aparte o face, însă, Guvernul României, care practică, de ani de zile,într-un remarcabil spirit stahanovist, demolarea, la propriu, a capacităților energetice și industriale ale țării. Rând pe rând, marile fabrici s-au închis sau și-au micșorat producția de cinci-șase ori, iar minele din Valea Jiului s-au închis sub șapte lacăte și carierele de lignit din Oltenia se desființează prin hotărâre de guvern sau prin decizii ale instanțelor. Grupurile energetice se închid și ele, sub bagheta miraculoasă a lui Virgil Popescu-Stahanov, care demolează energetica noastră sub aplauzele secretarilor de partid PSD-PNL-UDMR, atent fotografiat de către presa plătită gras de la partidul unic.

Tovarăși din mișcarea stahanovistă a economisirii, să nu uitați, totuși, să citiți până la capăt pilda marelui vostru înaintaș, ilustrul Stahanov. Toată mișcarea sa a fost demult transformată în subiect de bancuri și de glume groase, iar de recordurile acestuia râd și copiii de 10 ani, darămite adulții. Cam așa va fi și la noi, după ce entuziaștii climatologi și stahanoviștii ucenici vor pleca de la putere alungați de voturile europenilor furioși.

În 2030, la sorocul nebuniei economisirii și demolării economice, stahanoviștii vor fi subiect de bancuri, spuse la gura sobelor pe gaz, cu farfuriile pline de fripturi de vită groase și cu paharele pline de vin sau bere răcite în frigidere imense. Iar capitalismul va reveni victorios la locul său, consacrat ca „societate de consum”.