Ultima şansă

Alergăm, aproape în fiecare dimineaţă, ca-n concursurile de la televizor (pe care le-ar urmări şi copiii, dacă n-ar trăda o limbă română atât de agresivă şi, de multe ori, incorectă), după o ultimă şansă la supravieţuire. Ultima şansă ca să spunem ceva, ca să ne audă cineva, ca să nu ne mai prefacem mulţumiţi cu puţinul pe care ni-l oferă unii, crezând că, astfel, îşi cuceresc nemurirea. Ca să nu ne mai străduim, degeaba şi continuu, să fim buni cu ceilalţi, care nu ştiu nici să tacă, nici să vorbească, nici să se lupte, nici să se predea. Şi, cu siguranţă, care nu ştiu să întoarcă deloc bunătatea pe care o primesc şi din care se hrănesc, ca nişte animale sălbatice.

Un paznic dintr-o mare parcare bucureşteană m-a certat dimineaţă, pentru că am lăsat maşina pe avarii mai mult de douăzeci de secunde. Şi mi-a strigat şi mi-a strigat şi, de fapt, nu mi-a spus nimic. Dar cred că a fost mulţumit pentru că a sperat că m-a trimis mai repede acolo unde şi eu mă grăbeam să ajung, doar că mi-a şi mai smotocit – sau a încercat să-mi smotocească – sufletul şi mintea, obosite oricum.

Un coleg de trafic m-a înjurat, tot acum câteva ore, folosind expresii parcă nemaintâlnite, pentru că am schimbat banda de mers, acolo unde linia era întreruptă şi nu existau blocaje, acolo unde, cu alte cuvinte, era perfect legal să schimbi banda de mers şi să te gândeşti a doua oară pe unde vrei să o iei ca să ajungi mai uşor la destinaţia care atât de multe probleme ne pune, dimineaţă de dimineaţă, într-o capitală care se sufocă sub ameninţarea falsă de vindecare şi de lumina a câte unui primar pe care, la câteva luni de la alegeri, nimeni nu mai înţelege de ce a fost ales.

Dar nu mai vine ziua în Bucureşti, nici măcar dacă se aprind beculeţe de Crăciun şi decoraţiuni de An Nou. Aici nu mai vine nici Anul Nou. Aşa se zvoneşte.

Un tânăr a trecut pe lângă poarta casei noastre, tot azi, şi a aruncat pe jos, lângă zidul bătrân care ne mai ascunde din probleme, un pahar de carton, din care îşi sorbise cafeaua tacticos, cu câteva secunde în urmă. A aruncat pe jos gunoiul, puţin înaintea lui, apoi l-a strivit cu piciorul drept şi a continuat să alerge, desi mergea cumva lent şi legăna privirea în orice altă direcţie, mai puţin în direcţia propriilor urme.

Şi ultima şansă de care vorbeam adineauri? Asta o fi? Asta o fi cursa lor pentru a o câştiga? Aşa se trece, de la o zi la alta, prin viaţă şi prin neviaţă, prin strâmtori şi prin izvoare prea generoase?

Nu mai înţeleg, nu acum, câte merită să facem pentru a ne trezi şi mâine din somn, pentru a porni şi mâine la drum, încercând să obţinem mai mult decât o respiraţie sacadată şi un bun rămas nerostit.

Apoi îmi amintesc că unii dintre noi au copii, că unii dintre noi au părinţi, că unii dintre noi au bunici. Când unii dintre noi nu mai au decât morminte. Şi-mi dau seama, de parcă ar fi o condamnare, că pentru încă o clipă cu ei, cu ei toţi, împreună sau distantaţi, merită să facem orice efort. Merită să plângem după ultima şansă. Şi să plângem iarăşi, a odihnă sau a regret, imediat după ce am cheltuit-o.

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?