Universitățile și polarizarea puterii

Trăim, de ceva vreme, o situație paradoxală: deși nicio versiune oficială la noii legi a învățământului superior nu a fost făcută publică, se discută intens – în mass-media și probabil și în cercurile academice – despre diverse articole din lege și consecințele pe care le-ar avea aceste prevederi asupra vieții de zi cu zi din universități. Evident, Ministerul Educației este principalul vinovat pentru crearea unei asemenea situații, pentru confuzia, exagerările și diversele scenarii de tipul ”teoria conspirațiilor” care inundă spațiul public. Pe de altă parte, nicio scurgere a unor documente înspre presă nu este inocentă: ea presupune fie intenția de a intoxica opinia publică, fie dorința de a inhiba adoptarea unor articole, prin transformarea lor în subiecte de scandal în mass-media și apoi în spațiul public.

Aș vrea să intru și eu în acest joc  și mă folosesc, ca pretext pentru discuția de astăzi, de o interpretare a unor posibile articole din posibilă viitoare lege a învățământului superior: pornesc de-aici pentru că este vorba de un fenomen cu rădăcini adânci în trecut și care în ultimele două decenii a declanșat periodic discuții, controverse și chiar bătălii pentru putere (în mediul academic).

Recent, o prevedere din lege a fost tradusă ca o ocazie de a ”parca” rectorii care ”vor să își mențină influența fără să se mai expună unui nou mandat” (Sursa – AICI). Dincolo de o contradicție semantică (o mașină parcată nu este o mașină în mișcare, deci nu prea poate să exercite niciun fel de influență), discuția se referă la crearea a doi poli de putere la vârful universităților, rectorul și președintele universității.

Această strategie a fost folosită înainte de apariția Legii educației naționale (LEN) din 2011, când, pe baza unor decizii luate de fiecare universitate, în numele autonomiei universitare, unii rectori – care epuizaseră cele două mandate permise de lege – au devenit președinți ai universităților. Ulterior, LEN/2011 a inclus funcția de președinte al senatului universității care are anumite atribuții, mai mult de coordonare a activităților acestei structuri, dar care nu apărea în legea respectivă în lista funcțiilor de conducere. Nu știu dacă ea fost o scăpare sau o perfidie: cum poți să îți exerciți puterea, dacă nu ești definit ca o funcție de conducere și nu ți se atribuie instrumentele de exercitare a puterii?!

Pentru a înțelege acest fenomen trebuie să ne întoarcem la o caracteristică a tuturor legilor educației și anume instituirea puterii discreționare a unei singure persoane: rectorul. Prin  poziționarea acestuia ca unicul ”ordonator de credite”, în limbajul obișnuit, singura persoană care aprobă și controlează cheltuielile unei universități, legea creează un monopol asupra singurei puteri reale: aceea de a distribui resursele vitale ale universității.

Aceasta înseamnă că nimic nu se poate obține fără semnătura rectorului, deci totul depinde de bunăvoința rectorului, de la atribuirea de spații, obținerea personalului administrativ necesar, repartizarea de resurse pentru organizarea de evenimente, redistribuirea finanțării suplimentare, aprobarea deplasărilor și, mai important decât toate, fondurile de salarizare.

Este mai mult decât evident că universitățile noastre se confruntă cu o criză financiară de amploare, datorată a două mișcări contrare: pe deoparte, reducerea numărului de studenți prin scăderea absolvenților de liceu și, pe de altă parte, creșterea cheltuielilor și, în primul rând, cele legate de salarii, prin prin creșterea necontrolată și nefirească din punct de vedere economic a numărului de cadre didactice.

• Deși ministerul nu ne oferă datele necesare, se știe că această creștere a fost evidentă în special spre vârful piramidei – funcțiile de conferențiar și profesor – acolo unde salariile sunt mult mai mari decât cele ale lectorilor și asistenților.
• Finanțarea învățământului se face prin subvenții, iar acestea sunt acordate în funcție de numărul de studenți: dacă sunt din ce în ce mai puțini studenți, atunci universitățile primesc din ce în ce mai puțini bani pentru școlarizarea lor; sigur, se mai se pot acoperii unele costuri, mai ales cele legate de dotări, din granturi, din fărâmituri din PNNR, din alte contracte de cercetare sau prestări de servicii, dar, din câte știu și din câte se știe, în sistemul universitar mai mult de două treimi din cheltuieli sunt legate de plata salariilor – plus impozitele aferente, care adaugă încă 40% la masa salarială.
• Cum majoritatea facultăților nu mai au studenți cu taxă și cum multe dintre ele (mai ales universitățile de tip clasic) nu au acces la contracte de cercetare de anvergură, fondurile pentru funcționarea facultăților devin o resursă din ce în ce mai sărăcăcioasă.

Oricât de mult l-ar ”parca” noua lege pe un fost rector în funcția de președinte, atât timp cât nu poate controla distribuția banilor (și nu o poate face pentru că legea nu-i permite), vechiul rector nu are cum să-și exercite puterea; eventual poate spera în menținerea vechii rețele clientelare, dar nici acest lucru nu este sigur, pentru că alegerile schimbă oamenii din pozițiile de conducere și mulți dintre cei care făceau parte din echipa fostului rector pot să nu se mai regăsească în nicio funcție de la vârful universități.

De altfel, ar trebui să facem o distincție între cele două formule folosite până acum: președinte al senatului universității și președinte al universității; prima oferă controlul doar asupra organismului care are atribuțiile de aproba regulamente și planuri de învățământ, statele de funcții și bugetele, dar e greu de crezut că un lider al unui organism cu 50-100 de membrii poate obține o asemenea majoritate încât să blocheze alocările bugetare stabilite de rector. Putem presupune, mergând pe interpretarea dată de articolul menționat, că o universitate controlată de un rector ”longeviv”, ar crea funcția de președinte al universității: oricât ar suci formulările din Carta Universității, ea nu va putea acorda acestuia statutul de ordonator de credite și nici atribuțiile de redistribuire a banilor către facultăți și cadre didactice.

În aceste condiții, mai devreme sau mai târziu, cel care ocupă o asemenea funcție își va pierde pârghiile de influență și va rămâne doar cu un capital de autoritate, dar fără putere politică și economică reală (nu poate fi exclusă posibilitatea ca persoana aleasă ca rector să accepte să fie un lider de mascaradă, un figurant, o păpușă în mâinile președintelui universității).

Dar de ce să fie nevoie de o asemenea cale ocolită, când la fel de simplu este să se stipuleze, așa cum se pare că face proiectul de lege, că interdicția legată de cumularea de mandate începe odată cu aprobarea noii legi, ceea ce înseamnă că rectorii care a avut două sau trei mandate până acum vor putea candida din nou, fără ca poziția din trecut să aibă vreo influență asupra dreptului de candidatură?

Dacă ne detașam un pic de contextul în care se discută proiectele de lege – context marcat de politizarea excesivă și de afișarea aproape ostentativă a intereselor de grup -, trebuie să observăm că există două modele sau chiar filozofii manageriale în mediul universitar:

• cele din universitățile de tip clasic, european, în care rectorul este ales de comunitatea cadrelor didactice și a reprezentanților studenților
• cele ale universităților corporatiste, în care rectorul este ales de un consiliu de administrație, format din ”stakeholders”, reprezentanți ai cadrelor didactice și reprezentanți ai comunității, ai mediului de afaceri, ai instituțiilor culturale, ai unor organizații non-guvernamentale etc.

LEN/2011 a încercat o formulă hibridă, în care, pe un palier funcționau modelele tradiționale (rectorul precum și directorii de departamente erau aleși de comunitatea academică) și pe altul un hibrid corporatist: decanii și prorectorii erau numiți de rector.

De asemenea, legea oferea și a doua opțiune pentru alegerea rectorului, una în care un anume consiliu, care ar fi trebui să cuprindă figuri reprezentative ale instituțiilor interesate și implicate în viața unei universități (stakeholders) alegea rectorul în urma unui concurs: după știința mea, nici în 2012, nici în 2016, nici în 2020 nu a existat vreo universitate de stat care să fie ales calea specifică universităților corporatiste.

Astfel, LEN/2011 instituie o situație paradoxală, în care rectorul ales (democratic) de întreaga comunitate numește prin criterii care țin doar de raționamentele și interesele sale, mai dur spus, nedemocratic, prorectorii și decanii (în cazul celor din urmă el alege dintr-o lista de doi sau mai mulți candidați propuși de facultăți, dar are dreptul să-i respingă pe toți și procesul se reia până când persoana dorită ajunge să fie numită). Deci atât în planul alegerii liderilor facultăților, cât și în planul gestionării resurselor, cadrul legislativ existent instituie o putere discreționară a rectorilor și creează toate pârghiile pentru transformarea conducătorilor facultăților într-o masă de vasali, care încearcă prin diferite mijloace de să aibă acces la o bucată mai mare din meniul din ce în ce mai sărăcăcios pus pe masă de subvenția bugetară.

Pe de altă parte, trebuie să spun că am cunoscut cazuri, în SUA, de rectori (provost) care au gestionat si 20 de ani o anume universitate. De ce? Pentru că acolo contează eficiența managerială!

Și cred că acest lucru ar trebui să fie important, capacitatea de a aduce (nu cerși de la buget) resurse, de a promova universitatea spre vârful clasamentelor internaționale, de a crea un mediu (didactic si de cercetare) stimulativ etc. La ce bun să ai rectori de unul sau două mandate, dacă mediocritatea performanței lor se concretizează în mediocritatea universității?

Dacă cei care comentează legea ar fi mai atenți sau ar cunoaște mai bine structurile academice și modul lor de funcționare, și-ar da seama că punctul vulnerabil nu stă în faptul că o persoană are unul sau mai multe mandate, ci în puterea pe care o atribuie legea acestei persoane: atât timp cât acest lider are monopolul pe cele mai importante resurse ale unei universități, celelalte probleme sunt consecințe și nu cauze.

În al doilea rând, legea ar trebui să fie mult mai precisă și mai drastică în ceea ce privește corelația dintre funcțiile de conducere universitare și funcțiile politice: legile successive ale învățământului au fost generoase în a proclama obligația de a nu face propagandă și prozelitism politic și religios în universități; niciodată n-au definit în ce forme se exercită acestea, ceea ce a făcut ca formula respectivă să rămână literă de lege aurită, dar fără impact real.

Adevărata problemă este aceea a interzicerii cumulului de funcții universitare cu cele politice și administrative: mai simplu un rector nu trebuie să aibă dreptul să fie nici parlamentar, nici membru în guvern (nu să se suspende când e membru în Guvern și apoi să revină ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat), nici consilier al unui lider politic sau ministru, nici lider în instituțiile de conducere la nivel local, de la prefect la primar, nici membru în Consiliul județean, orășenesc, sau de comună etc.

Dacă vreți să o spun mai direct, rectorul trebuie să fie devotat integral universității, iar rectoratul trebuie să fie o vocație academică și nu o platformă pentru obținerea de funcții politice – și apoi pe principiul bumerangului pentru securizarea prin acestea a statutului din lumea academică. Dar probabil că visez, e drept visez frumos, la universitatea eliberată de interese politice și de abia din acel moment, cu adevărat centrată pe student, pe performanța în cercetare și pe pregătirea responsabilă a viitorilor specialiști.

Citește și:

Lanțul slăbiciunilor

Un vinovat la vedere și zece vinovați ascunși

Unora le place Legea Educației. De ce?