10 mari probleme pe care România nu le-a rezolvat în ultimii 25 de ani

1. DEMOGRAFIA României  este una dintre principalele probleme active ale țării față de care nu s-a luat nici o măsură serioasă după Revoluție. În timp ce sporul natural a continuat să fie negativ, nu a existat nici un program de stimulare a creșterii numărului de locuitori sau de întinerire a populației. Numărul românilor a continuat să scadă, astfel încât, în prezent numărul locuitorilor țării a ajuns la nivelul anului 1966, sub 20 de milioane de locuitori.

Nici viitorul nu arată bine, estimările fiind alarmante. Dacă din 1990 reducerea populației s-a făcut prin migrație externă, din 2013 acest lucru s-a schimbat, începând să se reducă populația rezidentă a țării. Astfel, numai în anul 2014 populația a scăzut cu 80.000 de oameni, cărora li se adăugă și alți 40.000 de cetățeni care au migrat. Acest lucru echivalează cu dispariția a două orașe de nivel mic în fiecare an.

Reducerea populației este influențată de numărul mare al deceselor, dar și de scăderea ratei natalității, aspecte care nu pot fi schimbate într-un timp foarte scurt. România are același comportament privind natalitatea pe care îl avea în 1961, respectiv se nasc din ce în ce mai puțini copii, iar după 1990 fenomenul de scădere a natalității a fost mai accelerat.

România va rămâne până în anul 2050 cu o populație rezidentă de aproximativ 16 milioane de persoane, iar asta fără a fi luată în calcul migrația.

2. SĂNĂTATEA rămâne „o rană deschisă”, fiind încă o problemă nerezolvată de vreunul dintre guverne după 1989. În ultimii 25 de ani, nu s-a făcut nici o reformă reală a sistemului de sănătate. Deși bugetul Ministerului Sănătății a fost suplimentat, sistemul a rămas sărac raportat la standardele europene, iar accesul la serviciile medicale în mediul rural rămâne limitat.

Un proiect de reformă structurală a sistemului de sănătate a fost elaborat în 2012 în timpul guvernării Boc, însă legea a fost retrasă după ce dezbaterea publică s-a concentrat mai mult pe disputa dintre fostul președinte Traian Băsescu și Raed Arafat, pe atunci secretar de stat în Ministerul Sănătății. Atacul fostului președinte la Arafat a provocat ample mișcări de stradă, criza încheindu-se peste câteva luni cu demisia cabinetului Boc.

În acest moment, nu există un sistem eficient de asigurări de sănătate care să permită standarde ridicate de tratament al pacienților, dar și un nivel de salarizare și dotare a spitalelor. Monopolul în domeniu aparține Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. De asemenea, scenariul înființării unor centre regionale este departe de a fi pus în practică.

În cazuri de criză majoră sistemul s-a dovedit a fi incapabil să facă față provocării, momentul tragediei din Colectiv fiind un exemplu în acest sens.

O altă problemă este cea a personalului. Salariile mici au determinat exodul necontrolat al medicilor români după 1989. Numărul total al celor care au părăsit România în ultimii 6 ani depășește 15.000. Astfel, conform unui comunicat al Colegiului Medicilor de la începutul anului 2015, numărul medicilor din spitalele românești era de doar 13.521 (comparativ cu 20.648 în 2011 și 14.487 în 2013). Situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât pe categorii de vârstă, dintre medicii de spital, 2.961 au peste 60 de ani, 2.610 sunt între 50 și 60 de ani, 3.642 între 40 și 50 de ani și 3.901 între 30 și 40 de ani. Doar 407 medici au sub 30 de ani.

Potrivit datelor Colegiul Medicilor din România, anual întră în sistem aproximativ 3.000 de medici și ies aproximativ 3.500 (prin migrație, pensionare și deces).

3. EDUCAȚIA este un capitol departe de a fi rezolvat de România. Deși sindicatele din învățământ au cerut repetat alocarea a 6% din PIB pentru educație, bugetul pe 2015 s-a închis cu doar cu 4 procente alocate. Cu toate că salariile personalului din învățământ reprezintă unul dintre cele mai disputate subiecte, acestea au rămas mici, iar acest lucru s-a reflectat asupra calității actului de educație.

Asigurarea calității în școlile din România se face de mântuială, acest lucru fiind reflectat în slabele rezultate ale elevilor de la examenul de Bacalaureat. Mai mult, în ultimii 25 de ani, legea educației a fost modificată de peste 60 de ori, ceea ce a determinat o destabilizare a sistemului. Fiecare dintre miniștrii care au trecut pe la Ministerul Educației au adus cel puțin câte o schimbare.

Totodată, sistemul educațional din România nu este încă organizat spre competențe. Proasta corelare a sistemului cu piața muncii face ca mulți dintre absolvenți să nu-și găsească de muncă după terminarea studiilor.

Nu în ultimul rând, scandalurile doctoratelor plagiate în cazurile lui Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Petre Tobă au știrbit credibilitatea sistemului superior de învățământ.

4. INFRASTRUCTURA rutieră din România nu a evoluat nici ea foarte mult în ultimii 20 de ani. Deși compania pentru drumuri și autostrăzi are un buget anual de 1,7 milarde de euro, România are mai puțin de 700 de kilometri de autostradă, acum, la peste 25 de la Revoluție. Deși banii ar fi fost de ajuns pentru construirea a 300 de kilometri de autostradă pe an sau reabilitarea a 2.500 de kilometri de drum național, contractele date cu dedicație, supraevaluările de costuri sau plățile pentru lucrări inexistente sunt doar câteva dintre motivele pentru care astăzi, România, are în folosință doar 695,4 kilometri de autostrăzi.

România a reușit în 2015 o performață unică în Europa să termine anul cu mai puțini kilometri de autostradă decât i-a început, după ce o porțiun a lotului 3 din Sibiu-Orăștie, inaugurată cu două zile înaintea turului II al prezidențialelor a fost demolată.

Astfel, absența unei infrastructuri funcționale, care să lege România de celelalte state europene, riscă să lase țara noastră la periferia Uniunii Europene și reprezintă un impediment serios în dezvoltarea ei, în atragerea de investiții sau promovarea turismului. Totodată, lipsa unei infrastructuri rutiere performante este unul dintre cauzele care plasează România pe locul doi, în spațiul comunitar, într-un top al victimelor accidentelor rutiere, conform unei evaluări făcute de Eurostat în 2013.

Nici infrastructura feroviară nu arată mai bine. Forumul Economic Mondial a plasat România pe ultimul loc în UE în ceea ce privește calitatea infrastructurii feroviare, fiind devansați chiar și de bulgari. Mai puțin de 40% din rețeaua feroviară a României este electrificată, iar achizițiile de locomotive și automotoare electrice sunt inutile, în această situație. Din 2008, pentru mai mult de 5.000 de kilometri de rețea feroviară întârzie anual termenul limită la care trebuie făcute reparații capitale.

5. DEFRIȘĂRILE reprezintă o altă problemă a României după 1989. Dacă în 1800, suprafața împădurită a provinciilor istorice românești era de 8,5 milioane de hectare, în vara lui 2012, suprafața fondului forestier a ajuns la doar 6,35 milioane de hectare.

Potrivit unui raport al Greenpeace România, care a monitorizat, pe baza datelor remise de autorități,  țara noastră pierde 3 hectare de pădure pe oră, iar 62 de cazuri de tăieri ilegale se înregistrează în fiecare zi. Astfel, tăierile ilegale de pădure doar din intervalul 2013-2014 au adus statului român un prejudiciu de peste 52 de milioane de euro.

Totodată, în ultimii 21 ani, peste 32,66 de milioane de tone de lemn, de la rumeguș, butuci, vreascuri sau placaje, până la foi de furnir și la alte produse fabricate din lemn au luat calea exportului, potrivit datelor furnizate la Institutul Național de Statistică (INS) și centralizate de gândul în mai 2015. O tendință alarmantă de diminuare a fondului forestier național o constituie transformarea, după defrișare, a terenurilor forestiere în terenuri agricole sau pășuni. Astfel, pentru a putea primi subvenții europene la hectar, după ce au fost împroprietărite cu păduri, mai multe persoane au ras pădurile trasformând terenurile în terenuri agricole. În acest fel, defrișarea pădurilor a contribuit la degradarea solurilor, la creșterea aridității climatului, la intensificarea vitezei vânturilor, alunecări de teren și la apariția inundațiilor.

6. REFORMA CLASEI POLITICE, un subiect adesea atacat de liderii politici în timpul campaniilor electorale, dar uitat rapid după închiderea urnelor de vot, reprezintă o altă „neîmplinire” majoră a României în ultimii 25 de ani. Un prim indicator care relevă această nereușită este adoptarea greoaie, abia la 22 după Revoluție, în 2012, a legii lustrației, într-o formă cu semne de întrebare.

Eșecul schimbării mediului politic românesc este cel mai bine ilustrat de faptul că aproape 25% dintre parlamentarii care s-au rulat în legislatura actuală, 2012-2016, au avut probleme cu legea, fie că sunt condamnați, trimiși în judecată, urmăriți penal sau acuzați de ANI de incompatibilitate, conflict de interese sau averi nejustificate. Dintre cei 99 de deputați și 43 de senatori, contabilizați de gândul în august 2015, cei mai mulți provin de la PSD – 55, acesta fiind de altfel și partidul cu cei mai mulți parlamentari. Topul este completat de PNL (inclusiv PDL) cu 43 de aleși care au probleme cu legea, apoi UNPR cu 12, UDMR cu 10, PC-PLR cu 6, minoritățile cu 3 și PP-DD cu 2. 11 parlamentari care au probleme cu legea sunt independenți, părăsindu-și formațiunile politice care i-au adus în Parlament.

Insuccesul reformării clasei politice este exemplificat și de cei trei ani de guvernare ai lui Victor Ponta la Palatul Victoria, unde a condus patru cabinete, iar 12 dintre miniștri săi au fost urmăriți penal acuzații de mită, abuz în serviciu, fraude electorale, subminarea economiei naționale sau plagiate, iar trei dintre ei au fost și condamnați, la momentul verificării făcute de gândul, în iulie 2015. Aceste lucruri sunt reprezentative pentru faptul că cetățenii României au rămas încorsetați de o clasă politică încă atașată de cultul compromisului.

7. ADEVĂRUL DESPRE REVOLUȚIE se păstrează și acum ca o chestiune neelucidată, la 26 de ani de când românii au ieșit din comunism în singura revoluție anticomunistă est-europeană sângeroasă. Deși au murit atunci peste 1.000 de oameni și alți peste 3.000 au fost răniți, în octombrie 2015, Parchetul General a clasat Dosarul Revoluției, în care se făceau cercetări pentru moartea în perioada 19-22 decembrie 1989 a 709 persoane, rănirea altor 2.198 și reținerea a aproape 300. Și asta în condițiile în care, în 2011, România a fost obligată de CEDO să investigheze cu celeritate dosarele Revoluției. Mai mult, în aprilie 2013, Parchetul General s-a angajat oficial în fața acestui for în privința unui calendar pentru investigarea crimelor de la Revoluție, iar până în septembrie 2013, procurorii Parchetului General condus de Tiberiu Nițu urmau să stabilească „implicarea decidenților politici” în Revoluția din 1989, termen care nu a fost însă respectat.

Cu toate acestea procurorii militari au decis în octombrie clasarea cauzei sub aspectul infracțiunilor de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase, infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi, respectiv infracțiuni contra umanității, reținându-se că faptele cercetate nu sunt prevăzute de legea penală, „nefiind caracterizate de tipicitate în raport cu normele legale incriminatoare”. De asemenea, s-a dispus clasarea cauzei pentru infracțiunile de omor, tentativă de omor și instigare la infracțiunea de omor, reținându-se, după caz, împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale sau existența autorității de lucru judecat, dar și faptul că decesul nu s-a datorat unei fapte prevăzute de legea penală sau că fapta nu există.

8. ADEVĂRUL DESPRE MINERIADE rămâne și el după 26 de ani o problemă nesoluționată a României, ancheta fiind una incompletă și nefiind găsit nici un vinovat. În luptele de stradă din iunie 1990 din București au fost răniți sute de oameni. Totododată, oficial au fost declarați doar șase morți, însă ziariștii vremii au vorbit de cel puțin 100 de victime, îngropate în locuri necunoscute. La 26 de ani distanță, nu există nici un responsabil tras la răspundere penală pentru evenimentele de atunci. În urma lor, minerii și muncitorii chemați să facă ordine printre manifestanții care se opuneau regimului au distrus tot, de la clădiri guvernamentale la sedii de partide. Pagubele nu au fost nici până acum estimate.

Abia acum, după un sfert de veac, la presiunea CEDO, procurorii sunt obligați să redeschidă dosarele. Pe 21 octombrie 2015, a fost redeschis dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurii militari au început urmărirea penală față de mai mulți dintre decidenții politici din 1990, susținând că Ion Iliescu, președinte la acea dată, împreună cu Petre Roman, premier,, Virgil Măgureanu, șef al SRI, Gelu-Voican Voiculescu și alții au decis reprimarea violentă a manifestației din Piața Universității. Aceștia sunt acuzați de infracțiuni contra umanității, pentru declanșarea atacului asupra populației civile, urmare a deciziei luate în 11 – 12 iunie 1990.

9. TORȚIONARII regimului comunist care mai trăiesc au început să fie cercetați abia acum, neexistând însă nicio condamnare definitivă pentru crimele comise. Peste 100.000 de deținuți considerați de regimul comunist inamici ai statului au decedat în închisorile din România într-un singur deceniu.

Gândul, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a declanșat o amplă campanie privind această perioadă neagră din istoria României și  a publicat lista foștilor torționari din perioada comunistă care mai trăiesc. În urma acestui demers, în fața justiției au ajuns torționarii precum Alexandru Vișinescu, fost comandant la Râmnicu Sărat, și Ion Ficior, fostul șef al lagărului de la Periprava. 

Până în prezent, Alexandru Vișinescu, trimis în judecată pentru crime împotriva umanității, ia fost condamnat la 20 de ani de închisoare, însă decizia nu e definitivă. Fostul comandant al penitenciarului pentru muncă silnică de la Periprava, Ion Ficior, este al doilea torționar trimis în judecată pentru crime împotriva umanității. Acesta nu a primit încă vreo sentință.

10. CONTROLUL CIVIL AL SERVICIILOR SECRETE reprezintă o problemă pe care România nu a reușit să o rezolve încă. Teoretic acesta se exercită prin comisiile parlamentare, însă în realitate aproape că nu există. Mai mult, printre parlamentarii care au atribuții în acest sens se regăsesc personaje care ridică semne de întrebare, precum Sebastian Ghiță, care și-a clădit averea pe contracte cu statul, multe dintre ele chiar cu serviciile secrete, sau Daniel Savu, fost ofițer SRI, acum senator PSD. Șeful comisiei, Georgian Pop, și-a făcut studiile la Academia Națională de Informații a SRI, la fel ca și vicepreședintele Comisiei, liberalul Octavian Popa.

Serviciile secrete s-au implicat direct în elaborarea și promovarea unor legi care să le sporească puterile excedând cadrul Constituției și legilor în vigoare. Legi precum „Big Brother”, cea a securității cibernetice sau cea privind obligativitatea identificării utilizatorilor de cartele telefonice prepay și de rețele Wi-Fi publice sunt exemple de astfel de încercări, care au eșuat însă după intervenția Curții Constituționale. Ele ar fi oferit, spre exemplu, posibilitatea legală pentru servicii de a avea acces la orice sistem informatic din  România, fără controlul unui judecător.

Orice cauză privind abuzul serviciilor secrete ajunsă pe masa parlamentarilor a fost închisă, aceștia spunând că acuzațiile nu se susțin. De asemenea, comisia, prevalându-se de legislația privind clasificarea informațiilor, nu a prezentat niciodată probele care au condus la concluzia că serviciile secrete nu acționează într-un mod abuziv.