Prima pagină » Știri politice » „Big Brother”, cu voie de la Curte. Punctele sensibile din legea declarată constituțională de CCR

„Big Brother”, cu voie de la Curte. Punctele sensibile din legea declarată constituțională de CCR

„Big Brother
Curtea Constituțională a României a decis joi că noua Lege „Big Brother", care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice este constituțională. După o „epopee ratată" a altor trei proiecte legislative, fiecare desființat pe rând de Curtea Constituțională, după lungi dezbateri și controverse aprinse stârnite în spațiul public, aceasta a fost soluția asumată de la Cotroceni și promulgată în octombrie anul trecut de președintele Klaus Iohannis. CCR a judecat două excepții de neconstituționalitate la Legea 203/2015 și, deși magistrații au decis că textul se potrivește principiilor Constituției, acesta pare, pe alocuri, doar „aceeași Mărie cu altă pălărie" care a reușit să închidă gura târgului, păstrând posibilitatea ca, pretextul amenințării teroriste sau al colaborării cu partenerii strategici, abuzurile să intervină în orice moment.

CCR a decis miercuri că Legea „Big Brother”, a patra dintr-o epopee care a stârnit mari controverse la nivel național este constituțională. După căderea la Curte a altor trei proiecte similare și o revoltă continuă a societății civile și a mass-media, acestea au fost înlocuite de o a patra, care vine cu unele completări și condiții ce, la nevoie, pot fi întrunite rapid de Serviciile Secrete. Mai ales atunci când vine vorba despre invocarea amenințărilor teroriste sau a motivelor care s-ar putea încadra, chiar și la limită, în categoria informațiilor care afectează securitatea națională, situații în care ipoteza informației totale, necontrolate care ar putea duce la încălcarea drepturilor omului rămâne undeva în aer. 

Proiectul girat de Klaus Iohannis a primit aviz favorabil în unanimitate, iar în luna octombrie a anului trecut președintele a promulgat noua Lege „Big Brother”. În fapt, însă, actul normativ, venit după ce Curtea Constituțională a desființat legile privind retenția și accesul la date cu caracter personal, pe motiv că aduc atingere vieții private, preia o serie de prevederi din legi declarate neconstituționale. Este vorba de acele normative care reglementau prelucrarea datelor în cazul cartelelor pre pay, dar și accesul, în general, la datele personale. 

Cea mai importantă și contestată prevedere stabiliește că, la solicitarea instanțelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuții în domeniul apărării și al securității naționale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de rețele publice de comunicații de rețele electronice destinate publicului pun la dispoziția acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecția informațiilor cu caracter personal.

eglementările asumate la Cotroceni arată că „la solicitarea instanțelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice destinate publicului și furnizorii de rețele publice de comunicații electronice pun la dispoziția acestora de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecția datelor cu caracter personal”. Prevederea este în fapt, o combinație a două articole din legea 298/2008 care a fost declarată neconstituțională, 15 și 16.

La Capitolul III, articolul 15 din legea 298/2008, pentru care Curtea a stabilit că încalcă principiile Constituției, arată că „furnizorii de rețele publice de comunicații și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea autorităților competente, în baza autorizației emise potrivit dispozițiilor art. 16, să transmită acestora de îndată datele reținute potrivit prezentei legi, cu excepția cazurilor de forță majoră”.

În continuarea lui vine articolul 16, care trece la explicarea procedurii și conține detalii încorporate și în legea declarată astăzi constituțională de CCR: „(1) Solicitarea transmiterii de date reținute potrivit prezentei legi se realizează numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu autorizarea motivată a președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, potrivit legii, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni grave.  

(2) În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute la alin. (1) ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală ori îndeplinirii obligațiilor asumate de România prin documente juridice de cooperare internațională sau ca stat membru al Uniunii Europene, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau căruia i-ar reveni această competență poate să autorizeze, prin ordonanță motivată, solicitarea transmiterii de date reținute, potrivit prezentei legi. În termen de 48 de ore de la emiterea autorizării , procurorul prezintă instanței de judecată competente, potrivit alin. (1), motivele care au stat la baza emiterii autorizării. Instanța de judecată se pronunță cu privire la legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a autorizat solicitarea transmiterii de date reținute, în cel mult 48 de ore.

Aceste dispoziții fuseseră preluate și în legea 82/2012, care a picat și ea, in corpore, la Curtea Constituțională.
 
De asemenea, proiectul asumat de liderii tuturor partidelor, declarat până la urmă constituțional de CCR, prevede că solicitările care sunt făcute de organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale  – SRI, SIE, SPP, MApN, MAI și MJ, prin structuri specializate – sunt „supuse dispozițiilor articolelor 14, 15, 17-23 din legea 51/1991 privind siguranța națională”. Acestea fac însă referire la articolul 13 din legea 51/1991. O formulare similară a picat la Curtea Constituțională odată cu legea 82/2012.
 
„Curtea mai constată că, potrivit art.13 lit.e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art.3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către acești a potrivit legii, fără ca acest articol ori art.14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător”, se arăta în motivarea judecătorilor care au decis că reglementarea respectivă este neconstituțională. 
 
Legea „Big Brother 4″ a fost promulgată de Klaus Iohannis în octombrie 2015, după dezbateri aprinse, atât în țară, cât și la nivel internațional. Anul trecut a venit chiar și o reacție din partea SUA pe această temă, atașatul FBI la București, Russel Ashenden, subliniind atunci că lipa unei legi de retenție a datelor afectează capacitatea de colaborare a instituțiilor de aplicare a legii din SUA și România. El adăuga că este nevoie de un echilibru între protecția securității naționale și protejarea libertăților civile.
 
Trilogia „Big Brother”

Cele trei legi lansate în spațiul public românesc care au fost declarate, pe rând, neconstituționale, veneau cu prevederi ce acordau puteri sporite serviciilor secrete sau aduceau în plus instrumente care le-ar fi susținut munca practică, toate acestea, însă, cu un preț care părea greu de înghițit pentru cetățeanul de rând, pentru că îi încălcau flagrant drepturile la intimitate și la protejarea datelor cu caracter personal. Pachetul „Big Brother” a deschis cutia Pandorei în care se aflau închise toate tensiunile mocnite între serviciile secrete și instituțiile civile preocupate de respectarea drepturilor cetățenești și de apărarea Constituției.

Prima piatră de încercare – Legea „Big Brother 1″. Aflată în vigoare din 2012 (legea 82/2012) aceasta venea cu o prevedere care, în cel mai fericit caz, ar fi ridicat încă de pe-atunci câteva sprâncene: obligativitatea operatorilor de internet și telefonie de a reține, pe o perioadă de șase luni, datele de identificare ale utilizatorilor. În spațiul românesc, această lege a funcționat în baza Directivei europene 24 din 2006, însă, în aprilie 2014, Curtea Europeană de Justiție a hotărât că reglementarea nu respectă viața privată și nevoia de confidențialitate în privința datelor personale, astfel că a fost declarată ilegală, fiecare stat membru UE fiind obligat, mai apoi, să se adapteze acestei modificări.
 
Țara noastră s-a aliniat deciziei în iulie 2014, atunci când CCR a decretat neconstituționalitatea primei legi Big Brother. Principalul considerent a fost nerespectarea articolelor 7 și 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care prevedeau respectarea vieții private și a celei de familie, precum și protecția datelor cu caracter personal. Judecătorii CCR s-au pronunțat pe această lege, la doi ani după intrarea sa în vigoare, după ce un magistrat de la o judecătorie s-a sesizat din oficiu, în cadrul unui proces, au explicat atunci surse din CCR pentru gândul.
 
Cea de-a doua controversă legată de legile „Big Brother” a avut ca punct central cartelele prepay. Pe 16 septembrie 2014 CCR a desființat legea potrivit căreia furnizorii de telefonie mobilă erau obligați să solicite datele personale ale clienților care folosesc cartele prepay. Legea prevedea și că furnizorii de internet în rețele wi-fi publice erau nevoiți să ceară și să stocheze datele personale ale utilizatorilor și a fost declarată neconstituțională, judecătorii considerând că legea „nu reglementează garanții suficiente care să permită asigurarea unei protecții eficiente a datelor cu caracter personal față de riscurile de abuz, precum și față de orice accesare și utilizare ilicită a acestor date”.
 
Concluzia a fost primită ostil în rândurile SRI, George Maior acuzând atunci breșe serioase în ceea ce privește siguranța națională în România care pornesc de la prima decizie a Curții Constituționale. Acesta declara la TVR că SRI-ul este profund dezavantajat de aceste decizii și că Serviciul este, astfel, obligat să folosească mijloace mai scumpe și mai puțin eficiente pentru a duce la îndeplinire „misiunea importantă pentru securitatea națională”. Comunicatul de presă din partea SRI care a urmat acestor declarații n-a făcut decât să întărească poziția exprimată de Maior, prin acuzații potrivit cărora activitatea SRI era profund afectată de aceste hotărâri, SRI acuzând pe atunci CCR că „a produs un vid legislativ, cu consecințe grave, greu de anticipat, asupra securității naționale”, accentuând faptul că temerile asupra cartelelor prepay sunt neîntemeiate.
 
Ultima din trilogia reglementărilor controversate rămâne „Big Brother 3″ – legea securității cibernetice a României. SRI a pus umărul la elaborarea prevederilor, iar în textul legii era scris negru pe alb că toate companiile deținătoare de „infrastructuri cibernetice” – fie ele calculatoare sau rețele întregi – erau obligate să le securizeze din bani proprii, prin firme care aveau autorizația SRI. Cel mai disputat aspect a rămas acela potrivit cărora serviciile secrete – SRI, MAI și MapN – aveau dreptul să acceseze fără nicio restrictive aceste infrastructure cibernetice private, doar în baza unei solicitări motivate, fără însă să fie nevoie de un mandate aprobat de un judecător, așa cum este procedura în cazul unei percheziții, interceptări sau în cazul accesului la un system informatic privat. Legea a stârnit reacții dure atât din partea societății civile, cât și în presă, astfel că la patru zile a fost contestată de PNL la Curtea Constituțională. Pe 21 ianuarie, CCR desființează legea securității cibernetice, fiind a treia oară când SRI s-a trezit cu prevederi legale care îi foloseau ca instrumente de lucru operativ, picate din cauza nerespectării Constituției.
 
Reacțiile SRI au fost din nou unele destul de virulente, arătând, printr-un comunicat de presă, că cei care sunt împotriva legii securității cibernetice nu au înțeles-o așa cum trebuie, întrucât accesul la infrastructurile cibernetice s-ar realiza doar cu un mandat de la judecător. Cu toate acestea, textul legii nu stipula nicăieri această condiție.
 
Prin liderul său de la acea dată, George Maior, SRI-ul are o serie de reacții foarte dure la adresa celor care au fost împotriva legilor Big Brother, acuzând, din nou, goluri de reglementare și atrăgând atenția asupra amenințărilor care plananează asupra României fără aceste legi care să asigure un flux informațional mai mult decât suficient pentru ca Serviciile Secrete să-și poată desfășura în voie activitatea. Ieșirile lui George Maior sunt acuzatoare și la adresa CCR, instituție pe care o consideră responsabilă în cazul apariției unei catastrofe. Pentru prima data, Maior recunoaște existența ofițerilor SRI acoperiți în presă. La rândul lui, Augustin Zegrean, președintele CCR a acuzat presiuni publice din partea SRI și a altor instituții ale statului privind deciziile luate pe marginea legilor Big Brother. Ca urmare a acestor refulări publice George Maior a demisionat de la șefia SRI.
 

Citește și