BRUXELLIST. Marian Jean Marinescu: „Sunt un om normal. Eu tot zic că, dacă îți faci treaba, vede cineva, dar nu-i adevărat”

S-ar fi făcut pilot, din moștenirea genetică a unui microb greu de înțeles pentru femeile familiei Marinescu, îndrăgostite, totuși, ani la rând, de piloți de război. S-a făcut inginer de aviație și a ajuns, în fine, într-o altă formă de prizonierat, pe care pare, însă, să îl perceapă ca pe un motor de avion: politica.

Într-o zi în care, „după tratative la sânge cu doamna”, a primit acasă,la Craiova, primii ziariști, omul și-a pus, pe masa din bucătărie a apartamentului de trei camere în care stă de 20 de ani, ceașca de cafea făcută la filtru, apoi ultimii 60 de ani.

Marian Jean Marinescu este unul dintre cei cinci eurocandidați care participă la BRUXELLIST, o campanie marca Gândul și primul reality show politic din spațiul public românesc.

URMĂREȘTE AICI BRUXELLIST PRIMUL REALITY SHOW POLITIC DIN ROMÂNIA

VOTEAZĂ-ȚI AICI FAVORITUL PE BRUXELLIST

„Am frecat la podele și am bătut la preșuri!”

„Sunt un om normal. Eu tot zic că, dacă îți faci treaba, vede cineva. Dar nu-i adevărat”. Marian Jean Marinescu râde fără sforțări, alunecând în râs din resemnare nedisimulată.

Sub linia frunții, i se ordonează succesiv tristețe, încordare și lumină. E lumină când te aștepți mai puțin, cu fiecare oprire în trecut, acolo unde politicienii,dacă pot, evită de obicei să se întoarcă: de la povestea cu bunicul, zidar la Olănești, pe care era să îl înfunde cu sinceritatea puștiului de 6-7 ani în fața „gealaților” care îi scotoceau casa, la cea cu tatăl, aviator de război, doborât și găsit tot de ruși, după 9 zile în care a zăcut rănit, sub avion, fără apă, până la cea cu deputatul călcat de hoți care au plecat, dezamăgiți, cu mâna goală.

„Eu mi-am făcut copilăria, la Băi, la Olănești, de unde erau bunicii din partea mamei. Am frecat la podele și am bătut la preșuri!”, își amintește fără să staruie. Pe vremea aceea, a anilor `50, oamenii își închiriau, ca și azi, casele turiștilor, ca să trăiască. Atunci, comuniștii știau însă să își asigure partea: „Aveam la parter niște camere care i-au fost închiriate abuziv, iar bunicul a avut o problemă cu pământul luat la colectiv”, povestește nepotul care, la nici 7 ani, trezit noaptea la prima percheziție din viața lui, „pentru că nu voiau să semneze actele la colectiv”, era să își înfunde și tatăl și bunicul, cu sinceritatea (VIDEO).

Povestea cărților „de la reformă”. Și-o întrebare: „Ce e cu Malaxa?”

Cu ce imagini rămâne, după 50 de ani și mai bine, un om? Cu munca din curte, cu masa de tenis spre care „bunicul venea cu jordia” să-l aducă acasă, cu cărțile prin care a trecut, ca prin viețile altora. „Am citit toată bibioteca de la Club, așa era atunci, care, din păcate, a ars mai târziu. La un moment dat, nu mai aveam ce să citesc și am întrebat-o pe bibliotecară dacă nu are și alte cărți. Mi-a spus că are unele date «la reformă»”.

„Reforma” nu prevestea, pe atunci, ce avea să însemne azi același cuvânt șifonat. Cărțile „de la reformă” erau cele știrbe, fără pagini de început și fără cele de sfârșit, dar cu miezul acelor scrieri rare, interzise . „Acolo am găsit o „Istorie a României” din 1939 a lui Pârvan, o bucățică din „Cei trei muschetari” (Al. Dumas, n.red.) – dinainte să fi apărut în librării la noi – „Apostol”, „Aurul negru” (Cezar Petrescu, n.red.). M-am întors acasă din vacanță, în septembrie, și l-am întrebat pe tata: „Ce-i cu Malaxa?” „De unde ai găsit tu istoria din ”39?”, mi-a zis. După aia s-a dus și el s-o ia”.

La Olănești a fost bunica, femeia hotărâtă, lângă care nu se putea sări împărtășania de Paști și-a fost Mamașa, care nu făcuse școală, dar a învățat să numere din altfel de cărți. „Am avut și străbunică, pe Mamașa. De la frate-miu i-a rămas, pentru că bunicul, pentru care era soacră, îi spunea „mama Sofia”, iar frate-miu i-a spus „Mamașa”. Nu-i un diminitiv rusesc, la noi în familie n-a fost nimeni cu rușii și primul lucru pe care l-am apreciat, primul gând când am intrat în Uniune e că am scăpat de est, de ruși. Mamașa a trăit până la 96 de ani și a făcut prima injecție după70. Eu am învățat-o să numere, jucând împreună tabinet când eram copil”.

„Aveam eu idei să mă fac pilot, dar mama a zis «Mi-a ajuns unul»”

Cum ajunge un puști să viseze avioane? Găsește în casă decupaje din „Aripile Românești”, reviste bine ascunse, sau, pur și simplu, se uită la cer.

„Am citit mult și îmi plăceau poveștile. Stăteam, când veneau alți piloți la tata, și-i ascultam. Unchiul meu a fost pilot de bombardiere. Ilarie făcea zbor de noapte, zbor de înaltă acrobație, zbura pe Junkers. Tatăl meu a fost pilot de război. Și într-o parte și-ntr-alta. A fost doborât. Norocul lui că a fost doborât către ruși, nu către nemți. A stat 9 zile sub avion. L-a găsit, din întâmplare, un căpitan rus și l-a dus într-un spital rusesc”, e ceea ce „Aripile Românești” au păstrat până când, de teama securiștilor, au fost definitiv dosite.

Rușii au vrut să îl împuște, crezând că e neamț. Scăpat a doua oară, a ajuns într-un spital din Brașov și de acolo la Bran. „La Castelul Bran, a fost îngrijit de Principesa Ileana, iar când s-a făcut bine a vrut să fugă înapoi pe front și s-a băgat într-un avion de marfă. Și acolo, un ofițer de serviciu foarte scrupulos a făcut un control, l-a găsit și l-a dat jos. Ofițerul de serviciu era fratele lui, Ilarie. Și culmea este că avionul a căzut, a avut un accident pe drum, către Cehia”. Trecut a treia oară pe lângă moarte, pilotul s-a însurat.

Femeia care l-a iubit cu tot microbul lui, și-a oprit, însă, băiatul mai mic, să se facă pilot. „Aveam eu idei să mă fac pilot, dar mama a zis «Mi-a ajuns unul». Și atunci m-am dus la Aeronave, care-i o meserie foarte bună”, spune Marian Marinescu, ajuns azi pasager conștiincios al curselor de linie, mereu cu bagajul făcut în camera din mijloc, din care au plecat copiii să se întoarcă, într-o zi, nepoții.

„Viața m-a obligat să îmi fac singur tot”

„Bagajul mi-l fac singur. Păi cine să mi-l facă? Viața m-a obligat să îmi fac singur tot. Așa a fost”. Barbatul de la celălalt capăt al mesei pune o pauză cu înțelesuri, ca și când ar studia reașezarea pietrelor într-un mozaic uriaș. „Sunteți un tată mândru?”, mă întorc. Dar pauza se termină, firesc. „Eu sunt un tată mândru, nu știu cât sunt ele de mândre de mine – și băiatul – pentru că n-am prea stat lângă ei. Eu am pierdut o soție când fetele mele erau foarte mici, noi suntem o familie reunită, soția mea are și ea un băiat, ne-am … după multă vreme după ce am pierdut-o”. Găsit. Cuvântul care lipsește, suplinit de mâini care se împreuneză să umple semne de suspensie, este „găsit”.

„Doamna mea, autorul”

Cosmina Marinescu, bunica lui Luca și notar știut de cei care vor să o cunoască în biroul ei, față în față, evită să apară în ipostaza de soție de deputat. Nu e acasă, dar e prezentă, cu respirația suflând în ceafa oricui îi trece pragul. „N-am probleme să mă descurc singur, dar acum, pentru tot ce vedeți pe aici, doamna mea este autorul”.Pentru Marian Marinescu,Cosmina Marinescu nu e „Cosmina”, e „doamna”.

Doamna a ținut, pentru toți trei copiii, șirul ședințelor de la școală. Doamna urcă, cu deputatul rămas doar soț în săptămânile de vacanță de vară, pe câte un munte din Austria. Doamna nu se uită la meciuri de fotbal și are fotoliul ei, în care citește. Doamna face planuri încă reținute, pentru o casă de lemn, la țară, cu o mica grădină. Doamna a făcut loc, în biroul său de notar, cărților adunate în timp, păstrând acasă doar câteva, pe rafturile desenate împreună. Și tot doamna face lista strictă de cumpărături, în fiecare sâmbătă.

„Eu fac cumpărături sâmbăta și duminica. Îmi dă o listă și fac cumpărături. Pe telefon o primesc. Mai ies din listă și îmi fac probleme. Zice: «Ți-am spus eu să cumperi chestia asta? Aveam». Și aseară am pățit-o”. Când roșiile sunt sub așteptări, doamna o spune franc.

Rareori, vorbește de politică. „Acasă nu vorbim despre politică. Cu fetele sau cu Oliviu, niciodată. Cu doamna mai vorbesc ceva-ceva”, trage Marian Marinescu o linie groasă între două lumi greu reconciliabile.

Prima ieșire din țară, cu avionul lui Ceaușescu

Acasă au însă loc machetele de avioane. Printre ceainice și caricaturi, printre măști și pălării adunate din vacanțe ori din delegații. „Am umblat ceva cu IAR 99, cu Șoimul, prin lume. Am fost la târguri de aviație la Farnborough, în Singapore, în Turcia, am umblat ceva cu avionul, dar asta a fost… Dacă nu am reușit să facem un contract de export, am apucat-o pe calea politicii. Dar aș fi rămas la aviație oricând. Este o vorbă: se spune că dacă ai simțit gaz ars pe pistă, n-o să îl uiți niciodată și nu-l uiți, vă spun eu”.

După 20 de ani de când a lăsat planșeta și creioanele cu mină, încă se gândește la avioane. Înainte de a intra în politică, inginerul Marinescu fusese printre cei care au tras primele linii la IAR 99, un avion de antrenament militar, dar printre puținele făcute în România. „A venit șeful pe care îl aveam atunci, domnul Anghel, și mi-a spus «Marijeane,să ții minte chestia asta toată viața: prima piesă de la IAR 99 e proiectată de tine». Și era o piesă mică, o cală de la hidraulică, era un nimic, așa”, recapitulează.

Tot Șoimul l-a scos prima data din țară. În mai 1990, când România se pregătea de Duminica Orbului, cerul l-a purtat până dincolo de Ocean, unde n-a fost tentat niciun moment să rămână: „Primul picior în viața mea în afara Românieia fost Santa Barbara, California. Am zburat acolo cu avionul lui Ceaușescu care se ducea să își facă o îmbunatățire la motoare.Și am zburat si cu ambele echipaje ale lui Ceaușescu. Nu fusesem nici în Bulgaria până atunci. Voiam să ducem IAR 99 în toamnă prima oară la un târg internațional. Și ne-am dus să vedem cum să îl echipăm”.

A adus atunci, într-o gentă căreia i s-a rupt pe drum mânerul, primele display-uri montate pe un avion în România. „Când l-au luat, în aeroport la New York, i s-a rupt mânerul pe care era agățată eticheta. Era vreo 200.000 de dolari. Dacă nu mă întorceam, nu-l mai găseam. M-a ajutat Dumnezeu”, se consideră norocos până la urmă.

Întrebarea „Ați mințit?”. Și răspunsul

După 20 de ani în aviație și alți 20 în politică, un om pare mulțumit. „Oriunde, trebuie să-ți faci treaba. Probabil meseria mea a fost așa. În aviație, dacă dacă trișezi, cade avionul.În Parlamentul European, mi se pare că rămâne ceva după tine. Vezi acolo Raport Marinescu, votat. Ai satisfacția că ce ai scris tu acolo, și într-un amendament, respectă și francezul și britanicul”.

Între două avioane, două mandate și două vieți paralelele, Marian Jean Marinescu mai așteaptă cinci ani ca să tragă, apoi, linie. „Bunică-mea mă ducea întotdeauna la Paști la împărtășanie, la biserica de lemn a lui Horia din Albac pe care Patriarhul Marina a adus-o la Olănești. Și mă duceam. Vrând-nevrând, mă duceam. Păi cum să nu mă duc să mă întrebe părintele dacă am mințit?” Și azi? „Azi, dacă m-ar întreba, aș zice că nu comentez!”.