Ce prevede decizia CCR pe care se bazează Tăriceanu în „războiul total” cu Iohannis

Decizia CCR nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative USL privind revizuirea Constituției României a fost invocată de președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, în conferința de presă de la Palatul Parlamentului susținută după ce Klaus Iohannis a anunțat că o respinge pe Sevil Shhaideh și așteaptă altă propunere din partea coaliției majoritare.

„Noi ne bazăm pe două lucruri: pe votul de la alegerile din 11 decembrie, care este clar, concludent și nu poate fi în niciun fel interpretat, pe prevederile constituționale și respectiv pe decizia Curții care nu dă președintelui posibilitatea să facă astfel de jocuri. El trebuie să nominalizeze persoana care este desemnată de coaliția care are majoritate în Parlament. De aceea se numește republică parlamentară și nu dictatură sau monarhie autoritară. Avem niște reguli de democrație”, a susținut Tăriceanu, ignorând faptul că România nu este o republică parlamentară, ci semiprezidențială.

Decizia CCR din 2014 nu face referire însă la situația în care șeful statului ar putea avea obiecții față de premierul propus de majoritate. Hotărârea Curții invocată este axată pe situația în care un partid obține cel mai mare număr de mandate, fără a deține majoritatea absolută, caz în care restul partidelor din Parlament se pot coaliza și aduna voturile necesare desemnării unui premier.

NEWS ALERT Atac la un târg de CRĂCIUN din Germania: O mașină a intrat deliberat în mulțime

21:37

ACTUALITATE România, codașă la siguranța pe drumurile publice. Statistici: mulți șoferi sunt analfabeți

21:31

Judecătorii CCR critică faptul că propunerea de revizuire USL instituie un monopol al partidului politic sau alianței politice participante la alegeri care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, fără a deține majoritatea absolută, în privința propunerii reprezentantului ce urmează a fi desemnat drept candidat, neținând cont de necesitatea asigurării actului de guvernare în condițiile unei susțineri parlamentare care să permită obținerea votului de învestitură și realizarea programului de guvernare.

„Prin modalitatea de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru propusă se ajunge la o nesocotire a votului liber exprimat de către alegători în cadrul alegerilor parlamentare, deoarece creează premisele desemnării candidatului din rândurile partidului politic sau alianței politice cu cel mai mare număr de mandate sau voturi în detrimentul unei alianțe politice postelectorale care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului. De aceea, rezultatul electoral, ce reprezintă voința corpului electoral exprimată prin vot, impune ca Președintele României să desemneze candidatul pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care deține majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului”, argumentează CCR.

„Președintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru și mediator între forțele politice, are doar competența de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care deține majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului”, se arată în acest context în decizia citată.

Sediul materiei în ceea ce privește desemnarea premierului îl reprezintă două articole din Constituție. Astfel, primul articol menționat stipulează că „președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament” (art 85, alin.1 – „Numirea Guvernului”, din Capitolul II – „Președintele României”).

Celălalt articol stipulează că șeful statului ”desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament” (art 103, alin.1 – ”Învestitura”, din Capitolul III – ”Guvernul”).

CRR a decis însă în două rânduri pe tema dreptului președintelui de a refuza propunerile de miniștri venite din partea premierului. Astfel, judecătorii au decis în 2007 și 2008 că șeful statului are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcție a celui propus în Guvern și poate cere șefului Executivului, motivat, o singură dată o altă propunere de candidat la funcție.