Prima pagină » Reportaj » Chipurile președintelui. Dialogurile nefilmate ale lui Traian Băsescu la 10.000 de metri altitudine

Chipurile președintelui. Dialogurile nefilmate ale lui Traian Băsescu la 10.000 de metri altitudine

8 poze
Vezi galeria

Anca Simina

Publicat: 07/09/2014, 12:22

Actualizat: 18/03/2015, 18:10

Aeronava prezidențială urcă la 10.000 de metri și rămâne, o vreme, acolo. Așa încep, de multe ori, unele dintre momentele adevărului. În carapacea avionului oficial, în sutele de vizite externe, pasagerul numărul unu se dezbracă de haina costumului negru și de chipurile lui de la televizor. Indiferent de numele lui, președintele s-a arătat întotdeauna la coada avionului, acolo unde stau, umăr la umăr, SPP-iștii și ziariștii, scuturat de formulări oficiale, de cuvinte cuminți, de lucrurile care sunt spuse pentru că trebuie spuse. Acolo s-au dat și se mai dau, rareori, cele mai bune știri „pe surse”, acolo se traduc războaiele politice minore de acasă și întâlnirile externe avute, uneori, o dată în viață. Acolo, Crin Antonescu a ajuns, în 2006, „o bufniță vopsită” și Călin Popescu Tăriceanu, atunci premier, „fotomodel plin de talente”. Acolo, printre turbulențe, președintele Băsescu vorbește liber.

Spațiul avionului oficial și cam toate poveștile lui sunt, dintotdeauna, un tabu. Așa l-am prins când am urcat prima oară în avionul „Carpați”. Mândria microflotei Romavia – defunctă azi- se zgâlțâia din toate măruntaiele, ore în șir, până la destinație, dar pilotul Adrian Iovan o așeza, atunci când se nimerea la manșă, ca pe o potaie blândă la sol, oriunde trebuia să ajungă Traian Băsescu.

2007, spre Cairo. Președintele deschide ușa care separă vechile încăperi ale lui Ceaușescu de coada avionului și intră vesel. „Ce faceți, copii? Cu ce vă ocupați?” De doi ani la Cotroceni, Traian Băsescu încă iubește ziariștii. A scos din avion, pe rând, vechii dinozauri ai erei iliesciene care plecau în vizită oficială în Coreea și umpleau, la întoarcere, cala cu televizoare Samsung și covoare orientale. A rămas cu niște copii încă îndrăgostiți de scris pe care avea să-i schimbe în timp în pitici de grădină – aproape muți, aproape nevăzuți. „Mergem în Egipt. Știți că vizita trebuia să fie de trei zile, dar am decis că stăm numai două. Că eu am mai fost! Ha, ha, ha. Am văzut și piramidele…” Traian Băsescu râde zgomotos. E încă la început de mandat. În spatele lui, Adriana Săftoiu, purtător de cuvânt, și Mihai Răzvan Ungureanu, ministru liberal de Externe, dau din mâni cu înțelesuri și șoptesc nediplomatic: „Las’ că mergem peste tot și stăm cât trebuie!” În jurul lui Băsescu roiesc, încă, miniștri și consilieri de tot soiul.

2005, spre Seul. Drumul e lung și începe noaptea. Așa a decis președintele, să nu mai stea prin hoteluri și să ajungă în Coreea, direct la răsăritul soarelui, când șefa Cancelariei sale, calculând atentă diferențele de fus orar, a venit cu ideea. „Eu mă gândisem la două variante de program, una cu toate întâlnirile legate și cu dormit în avion, și a doua cu pauze și cu o noapte în plus la hotel. Dar când am intrat în birou și i-am spus-o pe prima nu m-a mai lăsat să ajung la a doua. A spus: Â«Gata, Elena, așa facemÂ»”. Elena Udrea s-a îmbrăcat comod. Zborul de 7 ore cere colanți negri și o minimă încercare de apropiere de șacalii cu pix. Cu președintele obligat la odihnă, consiliera sa îl strecoară în spate pe George Copos. Vicepremier „imoral” și proprietar de patiserii. Copos vorbește doct despre economie, despre interesele strategice și iese. În urmă, Elena Udrea se întoarce cu un platou de cozonac: „E de la George. I-am și zis: Â«Să iei și tu niște cozonac, dar să fie din ăla bun, cu nucăÂ»”. Băsescu nu mai vine; a ațipit.

2006, spre New Delhi. România are, încă, o aeronavă prezidențială. Dinspre botul avionului, unde Nicolae Ceaușescu a lăsat o încăpere cu aer de dormitor și o cabină de duș, președintele traversează culoarul îngust, trece printre două fotolii de piele care, cu o lampă alături și o masă de lucru țin loc de birou, taie salonul improvizat al miniștrilor, în fapt câteva scaune mai late cu spații de întins picioarele pe care stau acum MRU și Codruț Sereș, și ajunge în coadă. „Ce faceți, copii, cu ce vă ocupați? În India mergeți? N-am mai fost de 30 de ani de când am acostat la Mumbai. O jale era. Acum sunt putere financiară”. În tricou polo și cu chef de povești, acest Traian Băsescu trece lejer de la nefăcutele Guvernului Tăriceanu la mașinile și utilajele pe care am vrea să le vindem indienilor, la amintiri despre Criza ostaticilor și despre Omar. Cu o privire care îngheață vorbele pe buze și sângele în capilarele de om, Adriana Săftoiu oprește câteva, dar nu pe toate. În coada avionului, miniștrii, oameni ca toți alții, se strâng la fumat, fără bariere închipuite între ei și restul lumii. De când cu Băsescu la Cotroceni, dependența lui de Benson&Hedges a trimis la sertar regulile Romavia că în zborurile internaționale fumatul este interzis.

2007, spre Madrid. E mai. Avionul în care urcă Traian Băsescu nu mai e avion prezidențial. La drept vorbind, nici Băsescu nu mai e președinte, ci președinte suspendat. Lumea începe să se împartă, iată, în alb și negru, în moguli și restul. Antena 3 rămâne, deci, la sol. Scos din costum pentru tricoul Paul & Shark, Traian Băsescu urcă într-un avion oarecare, plătit de PD, să-și caute reinstalarea cu un miting, o horă de români plecați în Spania. Consilierii s-au mai răsfirat, iar omul suspendat, transfigurat își pierde jovialitatea și apoi răbdarea. „V-am dus să vedeți toată lumea și uite acuma voi ce scrieți!” Scrâșnește des și nu se mai ascunde. Londra, Paris, Washinghton, Berlin, Bruxelles, Chișinău, Doha, Kuweit, Tokio, Ankara, Baku ori Vatican, covorul roșu – toate astea pot să nu se mai întoarcă.

2007, din nou spre Madrid. Adrian Cioroianu urcă la bord. Se aflundă în hârtii, dar este repede deconspirat. „Ăsta nu citește nimic. Halal ministru de Externe!”. Președintele e din nou vesel. Ia în avion doar reporteri de-ai „mogulilor buni” și seamănă tacticos ura între trepădușii activați spontan la sintagma „breaking news”. Deasupra Alpilor încep turbulențele. Temător, din spatele președintelui vorbăreț, Valeriu Turcan, al doilea purtător de vorbe, se panichează brusc: „Domnule președinte, nu credeți că ar fi o idee bună să ne întoarcem și să ne legăm centura?” Traian Băsescu râde reținut: „Du-te tu, Valeriu, eu am trecut furtuni pe mare, nu mă emoționează niște turbulențe”. Zborul în lume e, la 10.000 de metri mai sus, cea mai apropiată iluzie de traversarea mării pe un vas. Pe geamlâcurile ovale se zăresc două aeronave militare. Trimise protocolar de Juan Carols, Regele Spaniei, avioanele de luptă îl măgulesc: „Le-ați văzut, nu?”

2013, spre Santiago de Chile și Lima. Președintele reinventat înoată zilnic. Ca și acel Băsescu din primul mandat, nu joacă tenis, detestă mogulii, ziariștii, acum și „intelectualii”, dar îl iubește pe Pablo Neruda. Tot într-un avion, tot după un zbor lung pe deasupra Ecuatorului, ne-a spus-o: „Îmi pare rău că nu ajungem și la Valparaiso, la casa lui Neruda. Dacă nici el n-a iubit femeile, nu știu cine a mai făcut-o”, râde tihnit, un râs la zeci, sute de mile marine distanță de hăhăitul sacadat și zdravăn al primilor ani din primul mandat. A trecut în al doilea, iar în țara lui oamenii suferă, tot mai acut, de lipsă de speranță.

2013, spre Vilnius. De două ori suspendat și reinstalat, cu mogulii exilați, judecați sau încarcerați, președintele e bunic. În restul timpului, trage să rămână, cumva, în istorie. După 9 ani de mandat, exasperat de scandalurile altora și revigorat, rareori, de ale sale, Traian Băsescu merge să semneze Acordul de Asociere la UE al Republicii Moldova. Vine să se asigure că foștii „copii”, între care a întors Antena, au înțeles ceva din asta. „De subiecte interne nu vorbim decât acasă”, se scuză când numele lui Ponta apare ca o nadă. În umbra sa, ultimul purtător de cuvânt, Bogdan Oprea, poartă tăceri.

2014, de la Cardiff spre București. România nu mai are aeronavă oficială. Nu mai are nici măcar o Romavie, așa săracă precum aceea care livra, la drumuri nesfârșite, lung-metraje piratate și subtitrate de Veverița_bc. Din avionul „Iași”, închiriat pentru două zile, o noapte, un președinte și doi miniștri, de sub perdeaua dintre clase, președintele face instinctiv câțiva pași spre coadă. Fără sacou, cu mâinile înfipte lejer în buzunare, se uită lung, se oprește scurt și pleacă. La clasa I, s-au dus miniștrii liberali și democrați, s-au instalat alții cu care împarte avionul fără ca, în mod real, să își vorbească. După 10 ani, unul singur e omul care a rămas, fără să se facă simțit, de la început și până la final în cadru: generalul Pahonțu. Și, nevăzută, fosta consilieră de la Cotroceni, Elena Udrea.

E noapte și la București. Președintele Băsescu pune piciorul la sol, apoi în Mercedesul negru și pleacă spre casă. Omul acesta care tăia valuri de apă, apoi de oameni, luându-le ca pe niște reîncarnări succesive din care ieșea întotdeauna întărit e, după 10 ani, foarte aproape să sfârșească drept președintele unei mâini de cetățeni apropiați sieși, dacă nu chiar al unuia singur.

După 10 ani, puțini par dispuși să mai numere victorii și să-i caute vreun loc în istorie, cum își închipuia pesemne, în ziua intrării la Cotroceni președintele vesel, greu de proiectat în imaginea celui care azi se bucură la gândul noii suspendări – a treia: „Intru în campanie și nu o să le fie bine! În campanie am capacitate uriașă de revitalizare”.

Din puține războaie nu se poate ieși. În mod ironic, unul din făcătorul celor mici își termină mandatul în fața unuia pe cât de mare, pe atât de real. Și nimeni nu mai găsește puterea să râdă.