COMENTARIU Crenguța Nicolae: Cum se face evaluarea la PSD: Până să tăiem porcul și după ce tăiem porcul

Marcel Ciolacu, noul șef interimar al PSD, și Paul Stănescu, noul secretar general interimar (cel care a explicat că „până să tăiem porcul și după ce tăiem și porcul” se va analiza în partid cauza rezultatelor slabe în alegeri din anumite filiale), au ieșit în sfârșit la rampă să-și prezinte punctele de vedere, mai exact să arate de ce ei merită să preia controlul partidului până la următorul congres. Așa am aflat, de exemplu, că la ședința CEx „nu a căzut niciun capăt”, că Viorica Dăncilă o să fie de acum „președinta la doamne”, că Marcel Ciolacu a fost ales „ca și președinte interimar” și că între „deciziile care o să le luăm” există un prim „obiectiv care ne-au mandatat colegii”.

Exprimarea agramată, din topor a amândurora (nu degeaba Stănescu a și zis la final că invită intelectualii și tinerii să se alăture PSD) poate va mai fi tăiat din elanul celor care pe tot parcursul campaniei au susținut că PSD ar fi avut alt rezultat dacă ar fi propus un alt candidat decât Viorica Dăncilă. Sau poate nu le va fi tăiat din elan, pentru că legendele, odată formate, sunt greu de demontat. Pe rețele de socializare sau prin viu grai, diverși comentatori sau membri de partid au strâmbat din nas de luni de zile, repetând cu un aer superior că PSD face o greșeală că o pune să candideze pe Viorica Dăncilă. Unii, din snobism sau real misoginism; alții, din frustrarea că nu și-au continuat cariera de mahări pe viață la care se considerau îndreptățiți (cazul fostului europarlamentar Ioan Mircea Pașcu); alții, din fixismul idealist al omului neinformat, care îi face în continuare pe mulți să viseze că un chibiț ca Liviu Pleșoianu, neînstare nici să-și adune semnăturile ca să candideze, ar fi fost bun de președinte.

Sociologul Mirel Palada a prezentat zilele trecute niște concluzii de sondaje de opinie care ar fi trebuit să fie la mintea cocoșului pentru toți acești critici: că niciun alt candidat, fie Tăriceanu, Dragnea, Firea, Diaconu sau Barna, n-ar fi putut obține mai mult de 28-29% din voturi în raport cu Klaus Iohannis, care domina constant și de departe intenția de vot în toate sondajele încă de la începutul lui 2018, când PSD se compromisese inclusiv în ochii propriului electorat prin schimbarea succesivă a două guverne. Date fiind relațiile de adulație și sfială specifice pentru rețelele sociale, nimeni dintre comentatori nu i-a întrebat pe strâmbătorii din nas: în regulă, nu Dăncilă, dar voi pe cine anume ați vedea potrivit să-l bată pe Iohannis? Iar faptul că nimeni n-a propus o altă variantă în afară de perdanții enunțați mai sus a făcut posibil ca o mulțime de naivi să rămână cu ideea că Viorica Dăncilă e de vină că PSD n-a realizat un scor mai bun la prezidențiale.

Pentru cei dispuși să vadă adevărul în față, a fost însă clar de la început că Viorica Dăncilă nu doar că n-a fost varianta cea mai rea, ci dimpotrivă, a fost tot ce a avut mai bun de oferit acum partidul. Avantajul lui Dăncilă de a fi din interiorul partidului a fost real; o susținere pentru Călin Popescu-Tăriceanu, om din afara PSD, n-ar fi mers deloc la inima „poporului pesedist”, conștient că Tăriceanu e nu doar un om de dreapta, ci și un tip exact atât de alunecos pe cât a și demonstrat că este de la ruperea alianței cu PSD încoace.

La fel, avantajul lui Dăncilă de a fi o persoană care nu transmite nici agresivitate ca Dragnea sau Ciolacu, nici sete de putere ca Firea sau Fifor, nici golănie ca Teodorovici sau Manda, nici provincialism ca Stănescu sau Oprișan, nici aroganță ca Vasilescu sau Bădălău a fost real. Toți aceștia sunt moartea pasiunii pentru orice alegător tentat să voteze la prezidențiale cu un reprezentant al stângii; candidatura lui Dăncilă n-a făcut decât să mai ascundă un pic pentru public dimensiunea faunei de la vârful PSD.

De aici ar trebui să pornească deci orice analiză din PSD din perioada „până să tăiem porcul și după ce tăiem și porcul”. Încă o dată, toți pesediștii care s-au strâmbat la Viorica Dăncilă ar trebui să-i mulțumească pentru că prezența ei i-a făcut pe alegătorii de rând să mai uite cât de departe sunt de ei ceilalți fruntași ai partidului: doar imaginați-vă sloganul „Votați cu inima”, ales de Dăncilă, asociat cu oricare dintre cei pomeniți mai sus. Aerul de mare burghezie afișat de aceia, după ani de zile în care n-au făcut altceva decât să acumuleze avere, nu-i mai putea motiva decât fie pe alegătorii captivi (iată, ei sunt domnii mari care ne dau și nouă ceva – ca în celebrul film cu serbarea lui Stănescu de la Căcâna), fie pe alegătorii care poate au fost de stânga, dar au devenit conservatori fiindcă au îmbătrânit și s-au îmburghezit și ei, dacă nu cumva au fost dintotdeauna nomenclaturiști (iar o categorie notabilă aici sunt foștii adepți useliști dispuși să voteze cu Tăriceanu pe motiv că e sub demnitatea lor să voteze cu PSD).

Mai departe însă, pentru PSD se deschid două drumuri de urmat, între care partidul ar trebui să fie în stare să aleagă dacă vrea să apară cu o identitate definită la următoarele runde de alegeri. Și culmea e că, deși conducerii PSD îi lipsește ambiția ideologică, ambele sunt la fel de fertile și ofertante în epoca tulbure prin care trece Europa. Una este insistența pentru principiile economice de stânga menite să combată sărăcia și inegalitățile sociale, în linia exprimată la ora actuală de Cristian Socol, cel mai proeminent susținător al filosofiei „wage-led growth”, creșterea economică impulsionată de majorarea salariilor. Cealaltă este asumarea unor principii ale suveranismului economic, pe urma guvernelor de dreapta din Ungaria și Polonia, pentru care orice măsură de protecție socială e subsumată unui paternalism etatist care urmărește explicit fidelizarea cetățenilor față de națiune.

Dacă între cele două căi pare la prima vedere să fie dificil de deosebit, e pentru că la ora actuală atât protecția socială de stânga, cât și etatismul de dreapta se slujesc de măsuri economice similare, criteriul de diferențiere ideologică fiind de obicei plasat în altă parte, respectiv în concomitența adoptării sau nu a principiilor progresismului social, etichetat la noi ironic drept „sexomarxism” sau corectitudine politică, respectiv privilegierea în politicile publice a drepturilor pentru minoritățile sexuale și etnice. La noi îndeobște lipsesc dilemele pe astfel de teme fiindcă nu e înghesuială mare nici la politici coerente de protecție socială (numai PSD s-a poziționat până acum în favoarea lor), nici la măsuri de privilegiere a drepturilor minorităților (numai USR s-a poziționat până acum în favoarea lor). Încolo însă, atitudinea autentică de stânga pare să fie ceva tot mai greu accesibil unor lideri pe care îmburghezirea personală și de grup i-a făcut să piardă legătura cu electoratul.

Declarația lui Paul Stănescu, care raportează frust evaluarea performanței din alegeri la epoca tăierii porcului, pare să situeze automat partidul ca fiind unul al tradițiilor, acele tradiții care nu pot fi tulburate de nicio catastrofă de pe lume, nici măcar de evenimentele cu impact direct asupra electoratului vulnerabil al stângii – împingerea deficitului peste 4%, deprecierea leului, înghețarea salariilor sau creșterea tarifelor la energie. Și totuși, dacă PSD vrea să-și revendice o identitate limpede (nemaivorbind de una compatibilă cu familia social-democrată europeană unde partidul e încă afiliat), ar face bine să-și reclame zona sa inițială de stânga și nu pe cea a dreptei spre care încă de pe vremea lui Dragnea îl împing liderii lui îmburgheziți.

Nu de alta, dar zona de dreapta, a tradiției și a valorilor conservatoare, e deja arvunită de PNL. S-a făcut haz pe net de Rareș Bogdan care și-a făcut cruce cu ochii holbați în seara victoriei lui Klaus Iohannis; ceea ce a făcut el a fost însă o poziționare ideologică foarte serioasă – revendicarea exact a acelei zone unde PNL știe că va fi întotdeauna mai convingător decât PSD.