„După patru luni de închisoare, fetița mi-a murit. Am cerut învoire, să vin la-nmormântare. Nu mi-au dat”. Angela: 2 ani și 6 luni de închisoare pentru că a furat 25 de lalele

Satul Valea Roșie este parte a comunei Mitreni, situată în sudul județului Călărași, între Curcani și Oltenița. Peste 2000 de suflete, adulți și copii, locuiesc în așezarea sus-numită, unii în case arătoase de cărămidă, cu lemn lăcuit și „geam-termopan”, alții, între ziduri dărăpănate de case vechi ori noi și neterminate, unele fără uși, altele fără ferestre.

Angela Lican, femeia grațiată, marți, de Băsescu, stă pe „a cincea stradă de la biserică, pe partea stângă”, după cum ne-ndrumă un sătean proptit într-un arac lung, înfipt în coasta unei perechi de capre. „Da” o găsiți sigur, că-s acolo numai mașini de la teveuri”.

Femeia în bleu

EXTERNE Un om al străzii din Germania a trecut de la agonie la extaz și invers, după ce a primit o MOȘTENIRE mare. S-a îmbătat și a pierdut banii într-o gară

20:00

ACTUALITATE Victor Ponta: „Nu am dat BANI să-l cunosc pe Trump. Sunt mai zgârcit”

19:30

Demarăm în trombă, ca să mai prindem un loc la coadă, o luăm la vale, ne facem cruci în poarta bisericii, și numărăm în cor: „una, două, trei…”. La a cincea stradă, facem stânga, intrăm pe o uliță pietruită și urcăm printre alte câteva perechi de capre curioase și vreo patru câini adormiți.

Garduri știrbe, de-o parte și de alta a străzii, câteva femei pe la porți, animație, o cârciumă-bar asediată de un grup de vreo 10-15 săteni de ambe sexe, care analizează „piața penitenciară” la zi, „gestul” lui Băsescu, lipsa locurilor de muncă, viața, în general. Vizavi, singura mașină din meleag – reporterii de la B1 tv.

Pe strada asta locuiesc, în majoritate, țigani – cărora le-aș fi spus romi, dacă nu m-ar fi-njurat unul, într-o zi, de toată familia mea, pentru că nu i-am „zâs” pe numele lui adevărat, de „țâgan”.

Ne interesăm de femeie și aflăm că e în bar. „Cum arată?”. „E-ntr-o bluză bleu”.

Întâlnirea

Barul, ca toate barurile. Într-o parte sticle, în cealaltă mese scunde, semiobscuritate, miros greu de pământ ud, bâzâit de muște, muște, pustiu.

În dreapta, lângă o masă, cu spatele la intrare, Angela – o femeie scundă, de 38 de ani, oarecum blondă – mai mult șatenă -, și cu un tatuaj nedeslușit pe antebraț, stă așezată pe un scaun și vorbește cu Marian, bărbatul său. Așteaptă să intre în direct la știrile de prânz ale unei televiziuni.

O rog ca, după ce termină, să vorbim. Acceptă amabil, deși i se citește oboseala și încordarea în arcurile cearcănelor. „Sun foarte obosită. N-am închis un ochi de azi-noapte, de când am ajuns. Vă înțeleg, să știți, și pe dumneavoastră că vreți să aflați situația mea, și vă mulțumesc…”.

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

Poiana lui Iocan

Între timp, ne amestecăm în aglomerația din fața baralui, tot mai consistentă. În majoritate, asistență e formată din țigani. Oamenii sunt respectuoși și amabili, își spun păsul ordonat, așteptându-și rândul la cuvânt. Vocile curg, una după alta, fără să se amestece, fără să se încalece. „Am fost și suprinși și bucuroși că s-a-ntors Angelica. Ce a făcut dom”le, ca să-i dea trei ani de pușcărie, că alții au furat miliarde. Sigur că, de furat a furat și ea, adevărul ăsta e. Da” pentru niște flori, să-i dai trei ani, când avea șase copii acasă?!”. „Și dacă a furat flori, bre, a furat ca să facă un ban, să aducă pâine la copiii ăștia. Bărbat-su, Marian, muncea și el cu ziua, cum apuca, da” câți bani iei?!”. „Iei pe dracu”… Din ce să trăim dacă nimeni nu mai face nimic, nu mai cosntruiește. Nu mai e loc de muncă. Păi, să-ți dau un exemplu! Nu că-mi place Tăriceanu, da”, pe timpu lui, venea aci jos, în vale, pe șosea, pe unde ați urcat dumneavoastră, mașini una după alta, să ne ia la muncă. Acuma, una nu mai trece; nimic! Dracu ne-a luat!”

Oamenii sunt nemulțumiți, pentru că, spun ei, statul e inexistent; nimeni nu le-ntinde o mână de ajutor. „Trăim din alocațiile copiilor și niște ajutoare sociale. Cât să rezistăm? Tentația de a fura e mare când nu mai poți. Pe noi, statu” ne condamnă, înainte să punem mâna…”.

„Băsescu e cu noi”

„Uite, eu te-ntreb așa pe mata, că ai citit o carte – de Băsescu ce părere ai?”, mă abordează politic Ghiocel, un tânăr până în 20 de ani, îmbrăcat într-o bluză neagră și tuns îngrijit, apoi continuă fără să aștepte răspuns. „Ascultă, bre! Noi îl apreciem, și știi de ce?! Pentru că a mai făcut ordine. Și nu că i-a dat drumu lu” Angelica, da” așa, că a mai băgat din rechini la pușcărie. Păi, se compară cât au furat ei cu ce-a furat femeia asta?! Nu se compară. Și dacă nu era Băsescu, un singur mahăr nu intra la pușcărie… Numai amărâta asta, și nici vorbă s-o fi eliberat altu”, că ăla l-ar fi eliberat pe Becali și pe Popescu și p-ăilalți. Nu așa?!”, și răspunde tot el. „Așa e!”.

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

„Așa e!”, se bagă Marius la reverb, și el tânăr, dar mai copt, la fel de îngrijit. „Nu vedeți că pentru noi nu mai face nimeni nimic. Și, la o adică, ei au furat toată țara, de la Iliescu-ncoace; și la pușcărie intrăm tot noi; numai noi, ăștia fraierii…”.

Acasă la Angela Lican

Când își termină treaba la știri, Angelica se ține de cuvânt și ne invită la ea acasă. „Eu stau acolo, unde nu e gard. Da” alta e la noi în curte, nu ne-mpinge nimeni la o parte”.

Intrăm printre niște stâlpi de fier, pregătiți pentru gard. Casa e relativ nouă, „la roșu”, cum s-ar spune, adică la gri, tencuită doar, cu tocărie fixată cu spumă poliuretanică și cu căpriorii la vedere. Mai în spate, altă cameră, cu ferestre oarbe, fără giurgiuvele, prin care se văd, înăuntru, două grămezi de haine.

În față, casa are un antreu – în care e aragazul vechi, cu butelie – și două încăperi mici. În prima, un pat pe care s-au înghesuit toți ai casei: Angela, Marian și cei cinci copii ai lor, două fete și trei băieți, cu vârste între trei și 19 ani. Pereții sunt văruiți, și ei, tot bleu, ca bluza femeii. Din prima încăpere intri în cea de-a doua, în camera” de la stradă, „casa mare”, cum ar veni, printr-o ușă albă, tot din termopan.

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

Scena pare decupată dintr-un film de Kusturica. „N-am scaune, n-am masă, n-am curent electric!” spune Angela, așa că ieșim în curte. Cei doi soți se așează pe prag și Angela Lican începe să povestească, aproape neutru, ca și când n-ar fi fost vorba desprea ea, despre viața ei.

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

„În 2009, prin mai, m-am dus la BIG-Berceni, cu niște urzici. Până să le vând, au venit Poliția Comunitară și mi le-a luat. Nu mai aveam bani nici să mă-ntorc acasă. Forțată de situație, am furat florile alea. În mintea mea era să le vând. 25 de lalele. Măcar de mașină să am bani, și de pâine. N-am făcut bine că le-am luat, da” eram disperată. M-au găsit polițiștii iar, m-au luat la secție, au făcut proces verbal și, pe urmă, dosar penal. Nu prea am dat importanță, că nu-mi venea să cred. Și anu” trecut, pe 28 mai, Tribunalu” a dat decizie definitivă: doi ani și șase luni cu executare. M-au reținut, pe 7 iulie, la Poliția din Oltenița, când m-am dus să-mi fac buletin. M-a chemat Bodârlău Valentin la el în birou și de acolo m-au luat, m-au dus la doctor și, pe urmă, la pușcărie. Stai, domne, că am o fetiță de cinci săptămâni, că alăptez, nimic! Pe urmă m-au dus la Târgșor. Am cerut o amânare, n-a interesat pe nimeni. După patru luni, copilu” mi-a murit. Am cerut învoire, să vin la-nmormântare; nu mi-au dat. Înțelegeți?! Nici la înmormântarea copilului nu m-au învoit”.

Cu ceva timp înainte de moartea fetiței, Angela Lican ceruse o învoire de trei luni, să vină la copil. „După ce mi-a murit fata, mi-au spus că acum nu mai am nevoie de învoire…„. Se uită în gol, apoi într-o parte, peste umăr, și începe să plângă, înecată în primul suspin. Marian are ochii roșii – de fum, de nesomn, de plâns. „Cine răspunde pentru asta?!” întreabă încet, pentru el.

La două luni după moartea copilului, pe 7 ianuarie, Angela a beneficiat, totuși, de o întrerupere a pedepsei de trei luni, din motive sociale, până pe 7 aprilie.

„Mai ”nainte făcusem cerere de grațiere, și primisem răspuns de la președinte, să-i mai trimit niște acte. M-am dus la primărie, în întrerupere, să-mi dea o caracterizare, și domn” primar mi-a dat. M-am dus la Protecția Copilului și domna Mioara m-a ajutat. Le-am trimis și, pe urmă, mi-am luat gândul. Sincer, n-am crezut că-mi dă drumu”. Mai trăgeam speranță cu amnistia generală…”.

Ziua liberării

Marți, la prânz, când pe burtierele televiziunilor defila știrea despre „decretul de grațierea a unei femei cu cinci copii, din Călărași, semnată de președinte”, Angela Lican era în celulă, la Târgșor, împreună cu cele 17 colege ale ei.

„Culmea e că noi, tocmai atunci, eram pe un program care nu zicea nimic de grațiere. Mâncam niște pâine, mai vorbeam, când, vine o colegă, la ușă, și zice: Angela, tu nu știi nimic? Nu, ce să știu? Că te-a grațiat Băsescu. Fugi de-aci că nu te cred! Zău te-a grațiat. A zis la tv. Am schimbat repede programul și am văzut că nu mințea. Tremuram. Nu-mi venea să cred. Dar, oficial, nu-mi spunea nimeni, nimic. Am început să strig, până s-a creat un adevărat haos în celule.”

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

Abia atunci a venit cineva din penitenciar și i-a propus un târg. Dacă vrei să pleci, semnează hârtia asta că nu vrei să vorbești cu presa. „Am refuzat imediat. Da” de ce să nu vorbesc, am întrebat. Vreau să-i mulțumesc președintelui, să-i spun că nu m-am așteptat o secundă. Persoana m-a privit câteva secunde, apoi a plecat.

Au anunțat presa că-mi dă drumu” abia miercuri dimineața. Au așteptat să plece televiziunile, și atunci mi-au făcut formele – pe la ora opt seara. Mai era puțin și se întuneca. N-aveam decât 17 lei în buzunar și nu mai știam ce să fac. Noroc că a mai ieștit o colegă cu mine și ea m-a ajutat ea, că nu știu ce făceam. Marian aflase și el, de la televiziuni, că ies dimineață.

Iar eu am ajuns aproape de miezul nopții”.

„Eu sunt, mămica voastră”

A intrat în casă și a trezit copiii pe rând, încet, ca să nu se sperie, în întuneric. „M-am dus la fiecare și le-am spus că mama lor s-a întors acasă. Le-am spus: eu sunt, mămica voastră. Pe urmă, am aprins lumânări și am stat de vorbă până la ziuă…”.

Foto: Marius Dumbrăveanu / Mediafax Foto

„E posibil, domnule, să se întâmple toate astea, toate minciunile astea?”, mă întreabă Marian Lican, tot așa de stins. „Numai și numai minciuni. Numai porcării. Păi dumneavoastră știți că dacă îi duceam pachet, acolo, cu dero, cu săpun, cu astea, nu mi le primea? Numai ca să cumpere de la ei de la magazin, de la pușcărie, unde sunt prețurile de trei-patru ori mai mari. Și la mâncare la fel. Pe urmă, dacă îi trimeteam niște bani, ajungeau la ea după câteva zile. Cred că-i rulau ăia pe-acolo, cumpărau marfă, o vindeau, făceau profit și abia pe urmă le dădea banii la amărâți. Da” degeaba îți spun eu mata toate astea, că n-o să le publici…”.

La final

Asta a fost povestea Angelei Lican, grațiată într-o marți, de președintele Băsescu.

„Toate s-au întâmplat, cum v-am spus. Acuma, ce-om face mai departe, o să vedem, că e greu-greu. N-avem unde să muncim, n-avem ce să facem, cum să ne creștem copiii. Doar dacă s-o mai îndura cineva de noi…”.