Motivarea CCR: OUG privind Curtea Constituțională pune în discuție comportamentul abuziv al Guvernului

Curtea Constituțională afirmă că adoptarea OUG privind activitatea CC, înainte ca judecătorii constituționali să se pronunțe pe modificările legii 47/2000, pune în discuție comportamentul neconstituțional și abuziv al Guvernului față de Curte. Judecătorii CCR au motivat astăzi și de ce au considerat ca inadmisibile sesizările în cazul schimbării Robertei Anastase de la Camera Deputaților și a lui Vasile Blaga din fruntea Senatului.

Curtea Constituțională (CC) a constatat că o dimensiune a statului român o reprezintă justiția constituțională, înfăptuită de Curtea Constituțională, autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept.

De asemenea, spune CC, excluderea de la controlul de constituționalitate a tuturor hotărârilor Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esența sa, presupune subiectivismul, interpretarea și arbitrariul.

EXTERNE Un om al străzii din Germania a trecut de la agonie la extaz și invers, după ce a primit o MOȘTENIRE mare. S-a îmbătat și a pierdut banii într-o gară

20:00

ACTUALITATE Victor Ponta: „Nu am dat BANI să-l cunosc pe Trump. Sunt mai zgârcit”

19:30

Obiectul sesizării de neconstituționalitate îl constituie Legea pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în cadrul căreia se regăsește articolul unic cu următorul cuprins: „Articol unic.-Alineatul (1) al articolului 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, se modifică și va avea următorul cuprins: (1) Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori”.

DE CÂȚI ROMÂNI ESTE NEVOIE PENTRU A-L DEMITE PE TRAIAN BĂSESCU

Autorii sesizării de neconstituționalitate susțin că prevederile legii criticate încalcă următoarele dispoziții din Constituție: art. 1 alin. (3) referitor la caracterele statului român și art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale.

Curtea Constituțională arată că, prin Legea pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, supusă controlului de constituționalitate, este eliminată atribuția Curții de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor Parlamentului.

De asemenea, Curtea reține că, după sesizarea sa cu neconstituționalitatea legii menționate, și înainte ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe asupra acesteia, Guvernul a adoptat Ordonanța de urgență 38/2012 pentru modificarea Legii 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, act normativ publicat în Monitorul Oficial 445 din 4 iulie 2012.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012 are în structura sa, articolul unic, potrivit căruia: «Alineatul (1) al articolului 27 din Legea 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 27-(1) Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori”».

Din examinarea prevederilor articolului unic din legea criticată și a prevederilor articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului 38/2012, Curtea constată că acestea consacră o soluție legislativă identică, având exact același conținut normativ.

În aceste condiții, Curtea subliniază că soluția aleasă de Guvern, de a adopta, cu puțin timp înainte ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe asupra constituționalității Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea 47/1992, o ordonanță de urgență, care preia integral conținutul normativ al legii criticate, pune în discuție comportamentul neconstituțional și abuziv al Guvernului față de Curtea Constituțională.

Sub acest aspect, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, actele de reglementare primară ulterioare nu pot păstra conținutul normativ al unei norme legale neconstituționale și să se constituie astfel într-o prelungire a existenței acesteia (a se vedea, în acest sens, Decizia 1615 din 20 decembrie 2011, publicată în MO 99 din 8 februarie 2012).

Cât privește criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că soluția legislativă criticată elimină din sfera actelor asupra cărora Curtea exercită controlul de constituționalitate hotărârile plenului Camerei Deputaților, hotărârile plenului Senatului și hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.

Atribuția Curții Constituționale de a se pronunța asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaților, hotărârilor plenului Senatului și hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului a fost instituită prin art. I pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.

Examinând, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, dispozițiile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României (devenită Legea nr. 177/2010) în raport de art. 146 din Constituție, instanța de contencios constituțional a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 142 din Constituție coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate de jurisdicție
constituțională în România.

În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituționalitate al actelor, procedurilor sau împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Prin urmare, Curtea a constatat că, modificând Legea nr. 47/1992, reglementarea în discuție consacră o atribuție nouă Curții, respectiv controlul de constituționalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaților, al hotărârilor plenului Senatului și al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuție care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituțional consacrat de art. 146 (a se vedea Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în MO 672 din 4 octombrie 2010).

Pe de altă parte, în jurisprudența sa, referitoare la atribuția de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputaților, hotărârilor plenului Senatului și hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea și-a circumstanțiat competența de control al constituționalității hotărârilor Parlamentului, instituită ca urmare a modificării și completării art. 27 din Legea 47/1992, precizând că pot fi supuse controlului de constituționalitate numai hotărârile Parlamentului adoptate după conferirea noii competențe, hotărâri care afectează valori, reguli și principii
constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional (a se vedea Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în MO 90 din 3 februarie 2011 și Decizia nr. 1631 din 20 decembrie 2011, publicată în MO 84 din 2 februarie 2012).

De asemenea, Curtea a statuat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferențiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curții Constituționale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituționalitate – ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus. (a se vedea Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).

În aceste condiții, Curtea constată că instituirea atribuției sale de a exercita un asemenea control de constituționalitate reprezintă expresia diversificării și consolidării competenței Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, și un câștig în eforturile de realizare a unui stat de drept și democratic, fără a putea fi considerată o acțiune conjuncturală sau justificată pe criterii ce țin de oportunitate. De altfel, chiar realitatea juridică, politică și socială dovedește actualitatea și utilitatea acesteia, având în vedere faptul că instanța de contencios constituțional a fost chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor hotărâri ale Parlamentului care puneau în discuție valori și principii constituționale.

În continuare, Curtea reține că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politicreprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

În același timp, art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală consacră expres principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. Așa fiind, Curtea constată că o dimensiune a statului român o reprezintă justiția constituțională, înfăptuită de Curtea Constituțională, autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept.

Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituția României, „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”. Supremația Legii fundamentale este, așadar, de esența exigențelor statului de drept, reprezentând, totodată, o realitate juridică ce implică consecințe și garanții.

Între consecințe se enumeră deosebirile dintre Constituție și legi și, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituția, iar între garanții se regăsește controlul constituționalității.

Controlul de constituționalitate, în ansamblul său, și, integrat acestuia, controlul de constituționalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuție valori și principii constituționale, nu este numai o garanție juridică fundamentală a supremației Constituției.

El reprezintă, un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituțională, cu o capacitate coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separația și echilibrul puterilor într-un stat democratic.

De altfel, Comisia europeană pentru democrație prin drept – Comisia de la Veneția, organism consultativ al Consiliului Europei în probleme de drept constituțional a subliniat că limitarea atribuțiilor Curții Constituționale a Ungariei în privința chestiunilor bugetare ar trebui înlăturată (a se vedea, în acest sens, Opinia nr. 665/2012 a Comisiei de la Veneția cu privire la Legea privind Curtea Constituțională a Ungariei, adoptată în cadrul celei de 91-a sesiuni plenare, 15-16 iunie 2012, paragraful 54 pct. 10).

În consecință, modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuției Curții Constituționale de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputaților, hotărârilor plenului Senatului și hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio distincție, nu face decât să știrbească autoritatea Curții Constituționale – instituție fundamentală a statului, și să înfrângă astfel principiile statului de drept, conducând la dificultăți deloc imprevizibile în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării și dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. În aceste condiții, Curtea subliniază că statul de drept, democratic și social nu trebuie să rămână un principiu fundamental, cu valențe pur teoretice, fără urmări practice, ci o realitate, corect receptată, atât de autoritățile publice, cât și de cetățeni.

Curtea constată, de asemenea, că excluderea de la controlul de constituționalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaților, hotărârilor plenului Senatului și hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esența sa, presupune subiectivismul, interpretarea și arbitrariul.

Or, justiția constituțională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Așa fiind, această atribuție nu poate avea semnificația unei sarcini „excesive” pentru Curtea Constituțională, astfel cum este menționat în expunerea de motive la legea supusă controlului, susținere fără semnificație juridică, ci se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separației și echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic și social. A aprecia și a decide asupra activității Curții Constituționale, cu precădere prin prisma unor
standarde de ordin cantitativ, înseamnă incorecta sa receptare și mai mult, ignorarea substanței rolului său fundamental. De aceea, nu se poate reține nici argumentul președintelui Senatului, exprimat în punctul său de vedere, în sensul că prin modificarea adusă Legii nr. 47/1992, prin Legea nr. 177/2010, s-ar încărca în mod excesiv activitatea Curții Constituționale, ceea ce a dăunat bunului mers al activității acesteia.

Argumentul Guvernului în sensul că dispozițiile art. 146 lit. l) din Constituție permit legiuitorului să modifice atribuțiile Curții în sensul adăugării sau eliminării
acestora prin legea sa organică, nu poate fi reținut pentru următoarele motive: Curtea a reținut că dispozițiile art. 146 din Constituție enumeră atribuțiile Curții Constituționale, dar că enumerarea expresă prevăzută de lit. a)-k) ale articolului nu este limitativă, de vreme ce același articol la lit. l) prevede că instanța de contencios constituțional „îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții” (a se vedea Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

De asemenea, examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituției României, înaintat de Președintele României, Curtea a considerat oportună completarea dispozițiilor literei c) a art. 146 în sensul următor: „c) se pronunță asupra constituționalității regulamentului și a hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea președintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 40 de parlamentari;”. Această propunere a vizat constituționalizarea expresă a normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reglementând la rang de Constituție atribuțiile Curții reglementate în cuprinsul art. 27 alin. (1) din legea sa organică.

În aceste condiții, Curtea a recomandat abrogarea literei l), potrivit căreia „îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții”. Propunerea a fost justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziții, Curtea, alături de atribuțiile „de rang constituțional” prevăzute la art. 146 lit. a)- k), poate dobândi și alte atribuții instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare și funcționare, atribuții „de rang” legal.

Totodată, Curtea a reținut că, în temeiul textului constituțional propus spre abrogare – art. 146 lit. l), atribuțiile Curții Constituționale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forțelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curții.

Curtea a apreciat că, prin eliminarea dispoziției constituționale, este garantată independența instanței constituționale și se păstrează voința puterii constituționale originare cu privire la atribuțiile Curții limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituției (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, publicată în MO 40 din 23 iunie 2011).

În lumina jurisprudenței enunțate, Curtea reține că sensul normei de trimitere cuprinse în art. 146 lit. l) din Constituție, astfel cum rezultă din modul său de redactare – „îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții”, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuțiilor instanței de contencios constituțional. De aceea, a interpreta norma fundamentală menționată, în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, elimina sau reduce aceste atribuții, în detrimentul altor dispoziții fundamentale, echivalează cu golirea sa de conținut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecționării democrației constituționale, urmărit de însuși legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil. Ca urmare,
nicio modificare a atribuțiilor Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiții și cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuții.

Sub acest aspect, chiar dacă atribuția privind controlul constituționalității hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curții Constituționale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valență constituțională în temeiul dispozițiilor art. 146 lit. l) din Constituție, arată CC.

De altfel, îndeplinirea și a altor atribuții de către Curtea Constituțională presupune, fără îndoială, existența, și nu inexistența acestora în legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Același este și sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că „atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege”, și al art. 10 alin. (1) din același act normativ, potrivit căruia Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituția, republicată, sau de legea sa organică.

Ca urmare, Curtea constată că legitimitatea atribuției Curții Constituționale de a se pronunța asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori și principii constituționale decurge din Legea fundamentală a cărei supremație Curtea este chemată să o garanteze, în timp ce soluția legislativă criticată de eliminare a acestei atribuții nu își află temeiul în Constituție, ci, așa cum s-a arătat, rezultă din încălcarea acesteia.

De aceea, Curtea subliniază importanța controlului de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului pentru buna funcționare a statului de drept și pentru respectarea separației și echilibrului dintre puterile statului, astfel încât, atunci când în discuție se pune problema afectării valorilor și principiilor constituționale pe calea unor hotărâri ale Parlamentului, dincolo de conflictele politice inerente raporturilor dintre majoritate și opoziție, Curtea să poată fi chemată să vegheze la respectarea acestor valori și principii, intrinseci democrației, ca unic model politic compatibil cu Legea fundamentală.
Curtea consideră că în cadrul procesului legislativ de reexaminare a dispoziției neconstituționale, fiind vorba de o atribuție distinctă ce i-a fost conferită Curții, aceasta ar trebui să fie reglementată într-o secțiune distinctă, după Secțiunea privind controlul constituționalității regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi aplicate, specifice noii reglementări, efectele deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea hotărârilor Parlamentului, corelarea cu dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992.

În fine, Curtea arată că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai
dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

Curtea, cu majoritate de voturi, CC a admis, în 9 iulie, sesizarea de neconstituționalitate formulată de 67 deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal și constată că soluția legislativă care exclude de la controlul de constituționalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori și principii constituționale este neconstituțională.

Decizia este definitivă și general obligatorie, ea fiind publicată joi.