Negociatorul-șef al ștergerii datoriei Rompetrol: În vremea lui Boc, negocierile au fost purtate direct de DGIPI. Kazahii au fost amenințați că o să-i salte procuratura, că vor fi arestați

„Nu mai era timp de așteptat”. Așa justifică Gabriel Dumitrașcu, șeful Oficiului Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, la INTERVIURILE GÂNDUL, rapiditatea cu care statul a căzut la înțelegere cu kazahii, deținătorii grupului Rompetrol, pentru ca Guvernul să nu mai pretindă datoriile istorice de 517 milioane de euro ale rafinăriei Petromidia, primind în schimb 44,6% din acțiuni, o ofertă de 200 de milioane de doari pentru 26,6% dintre acestea și garanția că restul de 18% nu vor fi diluate în următorii ani.

De ce „nu mai era timp”? Negociatorului-șef, cel care a și semnat înțelegerea din 15 februarie, întoarsă acum de președintele Băsescu în Parlament pentru reexaminare, invocă temerea că cei de la KazMunaiGaz ar fi declanșat insolvența rafinăriei și s-ar fi reorientat spre Franța, strategie din care „statul nu ar mai fi recuperat nimic”.

Fără să-l numească explicit, Gabriel Dumitrașcu admite compromisul politic. Ce speră statul să obțină la schimb? „Avem nevoie de gaz ieftin. Vom folosi infrastructura existentă, controlată prin concernele rusești. În maxim 12 luni, sper să avem deja un acord și un montaj clar”, primele discuții concretizându-se în recenta vizită a premierului Victor Ponta în Kazahstan, spune șeful OPSPI.

Instalat în decembrie 2012 la OPSPI, cu sprijinul PNL, Gabriel Dumitrașcu vorbește, în interviul acordat gândul, despre momentul în care Guvernul Ponta II a început negocierile cu compania de stat kazahă, despre cine a avut inițiativa, despre prețul obținut raportat la cel de piață, fără a implica un evaluator independent deocamdată, despre cât ar fi de realist un fond de investiții kazaho-român, dar și despre una din marile anomalii a acestei afaceri parafate în 2003 de cabinetul Năstase: „în vremea Guvernului Boc negocierile au fost purtate direct de DGIPI”.

Cu ce s-a ales statul din „afacerea Rompetrol”

Reporter: Au trecut zece ani de când Guvernul Năstase a creditat Rompetrol pentru rafinăria Petromidia, la vremea aceea cu 700 de milioane de dolari. Considerați că statul a câștigat sau mai degrabă a pierdut de pe urma acestei afaceri în tot acest timp?

Gabriel Dumitrașcu: Statul român a câștigat pe termen scurt, dar va câștiga mult mai mult pe termen mediu și lung. Până acum, statul român avea libertatea de a acționa captiv, cu 44,69% într-o societate care, din varii motive, era în pragul unui blocaj financiar, o societate care putea intra, în conjunctura data, în insolvență.

R: Aveți informații concrete că cei de la KazMunaiGaz intenționau să declanșeze procedura de insolvență?

G. D.: Nu. Nu am primit niciodată un mesaj clar. Dar există lege care spune că dacă datoriile societății depășesc jumătate din capitalul social atunci administratorii sunt obligați să notifice acționarii, fie să întregească capitalul social, fie să declare insolvența. Societatea se afla exact în această stare.

R: Ce datorii avea?

G. D: Numai datoriile către partea kazahă depășeau 1,2 miliarde de dolari. Luați capitalizarea bursieră a societății în februarie (când s-a semnat memorandumul de înțelegere între stat și The Rompetrol Group N.V., n.red), de aproximativ 600-650 de milioane de dolari și trageți concluzia. Datoriile către partea kazahă sunt de două ori mai mari.

R: Cum s-a ajuns aici?

G.D: Kazahii, de la preluarea pachetului majoritar, au creditat societatea pentru punerea în aplicare a unor strategii de dezvoltare, în speranța că OUG 118/2003, care a reglementat datoriile Rompetrol către statul român, va fi citită în mod limpede, clar, așa cum este pusă ea în pagină, nu va fi interpretată în mod abuziv. Au împrumutat societatea Rompetrol Rafinare pentru ridicarea capacității de rafinare până la 5 miliarde de tone pe an și, de asemenea, au creditat cu materia primă. Per total, peste 1,2 miliarde de dolari.

R: Fie și în insolvență, statul nu mai putea recupera nimic?

G.D: Conform estimărilor specialiștilor, gradul de recuperare în insolvență ar fi fost undeva la 29% din totalul acelei sume cu care presupunem că statul a creditat Rompetrol. În fapt, n-am fi recuperat nimic, pentru că acționarii sunt ultimii care au atribuiri de sume la masa credală. Înainte ar fi fost datoriile bugetare (din fericire nu există), salariale (ar fi fost ceva plăți compensatorii), creditori chirografari și așa mai departe. Statul român nu ar fi avut ce primi.

Statul vinde 26% pentru 200 de milioane de dolari. Care este prețul corect

R: Din calculele noastre, pe 15 februarie, la cotația de bursa, statul ar fi putut obține, pentru acest pachet de 26,69%, 210 milioane de dolari. A obținut doar 200 de milioane.

G. D: E posibil să fi fost un salt pe bursă imediat ce s-a comunicat rezultatul. Dar când am încheiat discuțiile, eram cu cel puțin 25 de milioane de dolari peste valoarea de piață.

R: Nu se putea obține mai mult?

G. D: E dificil de spus. Întotdeauna este loc de mai bine.

Negociatorii României: oamenii DGIPI, ANAF și Justiția

R: Se putea atunci aștepta un moment mai bun pentru a vinde?

G. D: Nu cred că mai era timp de așteptat. Pentru că negocierile începuseră de pe vremea Guvernului Boc. Numai că în vremea Guvernului Boc pentru purtarea negocierilor a fost mandatat Ministerul de Interne. Nu mă întrebați de ce și care-i logica. Așa a fost aprobat un memorandum în Guvern, iar negocierile au fost purtate direct de DGIPI din cadrul Ministerului de Interne.

R: Aveți o dovadă în sensul acesta?

G. D: Da, e memorandumul aprobat în Guvern.

R: DGIPI a negociat?

G. D: Da.

R: Ce a negociat concret?

G. D: N-am participat la negocieri.

R: Dar ați găsit niște rezultate?

G. D: Nu s-au finalizat negocierile cu nimic palpabil.

„Kazahii au insistat vara trecută ca, pe fereastra întredeschisă de Guvernul Ungureanu, să parafăm un acord”

R: Din datele asumate public, negocierea s-a purtat de către șeful ANAF, Sorin Blejnar, și de Alina Bica, atunci secretar de stat la Ministerul Justiției. Domnul Blejnar spune că cei de la KazMunaiGaz au venit cu o ofertă și atunci, 200-250 de milioane pentru pachetul acesta, iar statul i-a refuzat, cerând întreaga sumă.

G. D: Nu, oferta a fost pentru întregul pachet de 44%. Au fost 200 de milioane în oferta pe care a făcut-o KazMunaiGaz la acea vreme.

R: Atunci cum de v-au oferit dumneavoastră mai mult? Se temeau că vor pierde procesul?

G. D: Nu. Prin șicanare și în activitate, societatea KazMunaiGaz devenea greu finanțabilă. Devenea un client riscant. Deja investiseră dincolo de pachetul cumpărat de la Dinu Patriciu încă 1,2 miliarde, devenea riscant să mai bage orice leu sau orice dolar în plus atâta timp cât nu se clarifica situația societății. În condițiile în care toate procesele pornite de ANAF, de Ministerul de Finanțe împotriva Rompetrol Rafinare nu au un temei legal. Și Tribunalul Constanța, când le-a dat dreptate, le-a dat dreptate în temeiul ordonanței. Dreptul de conversie a obligațiunilor în acțiuni era al emitentului. Emitentul a fost compania, nu statul roman. Statul român a asistat, pentru că în 2003, tot societatea a emis obligațiunile pe care statul român le-a cumpărat integral în contul datoriei.

R: Cine a propus reconcilierea?

G.D: Inițiativa a plecat de la partea kazahă care vara trecută a insistat ca, pe fereastra ușor întredeschisă de Guvernul Ungureanu, de a găsi soluții amiabile, să perseverăm și să parafăm un acord.

Foto: Răzvan Chiriță // Mediafax

„În 2001, KMG a făcut o ofertă foarte avantajoasă, nu înțeleg de ce a fost refuzată”

R: Oferta pentru pachetul de 26% v-au făcut-o anul acesta?

G.D: Noi, OPSPI, am intrat în negocieri efectiv în ianuarie. Atunci am fost mandatați, sub coordonarea domnului ministru Niță, să continuăm negocierile.

R: Și anterior?

G.D: Negocierile s-au purtat și în primul mandat al Guvernului Ponta, sub coordonarea domnului ministru Voicu, continuând ceea ce începuse Guvernul Ungureanu. În plus, în primăvara-vara lui 2011, KazMunaiGaz a făcut o ofertă foarte avantajoasă de răscumpărare a întregului pachet de acțiuni de la statul român.

R: Cât a oferit atunci?

G. D: Era undeva un 0.07 lei pe acțiune. Vârful (cotației bursiere, n.red) a fost în concordanță cu oferta și nu înțeleg de ce această ofertă a fost refuzată. Era în jur de 600 de milioane de dolari cel puțin.

R: Ar fi putut să își recupereze statul banii integral prin vânzare?

G. D: Da, dacă acesta era interesul.

R: Și acum de ce nu v-ați mai apropiat de aceleași sume?

G. D: Ar fi fost imposibil pentru că businessul nu mai valora atât.

R: Și sunteți mulțumit de rezultat?

G. D: Personal, sunt mulțumit, pentru că am reușit să închidem un capitol nu tocmai fericit.

R: Există părți confidențiele ale acestei înțelegeri? Parlamentarii reclamă că n-au văzut anexele.

G. D: Nu există anexe.

Cum și-a pus statul problema vânzării: „Ți-ar fi părut rău să rămâi cu 7% când devenea profitabil”

R: Ca negociator final în acest dosar, considerați că în 2003 s-a greșit creându-se, prin lege, mecanismul care s-a dovedit defavorabil statului?

G. D: Nu, pentru că s-a folosit legislația comună. Legea așa se aplică în orice altă situație. Dacă nu ar fi fost Rompetrol și ar fi fost societatea X SA la fel ar fi sunat aplicarea legii. Nu s-a făcut o excepție cu Rompetrol, ci așa se întâmplă în economia reală.

R: În instanță, ANAF a reclamat că Rompetrol a venit parțial cu bani, parțial cu acțiuni în contul datoriei tocmai pentru a face din stat din acționar majoritar un acționar minoritar la rafinărie. Se putea clarifica în Parlament în 2004-2005 acest aspect din lege pentru a elimina „portița”?

G. D: Ordonanța 118/2003 introducea un mecanism pe piață. Important era să salvezi un agent economic mare care deja devenise principalul contributor privat la bugetul statului, erau câteva mii de angajați atunci, problema trebuie pusă complex. Eu cred că ordonanța din 2003 a fost făcută cu cele mai bune intenții. Rompetrolul a plătit în decursul a șapte ani dobânzi de peste 250 de milioane de dolari, iar statul român a încasat peste 8,6 miliarde de dolari din taxe, impozite și alte vărsăminte. Puteai să îl omori în 2003 – și există un raport al Consiliului Concurenței care arată că gradul de recuperare atunci ar fi fost de 29% din totalul datoriei consolidate. Înseamnă 180-185 de milioane de dolari.

R. Și acum?

G. D: Acum recuperează mult mai mult. Cei 200 de milioane vin pe un pachet de 26%. Imediat intervine problema fondului de investiții. Noi am surprins interesul lor de a ne câștiga bunăvoința prin cumpărarea unui pachet. De fapt de a avea un control absolut pe societate. Și atunci ne-am pus problema bun, le vindem un pachet de 25-30%, rămânem cu un pachet minoritar. Ce vor face în pasul următor? Vor veni și vor majora valoarea capitalului social cu valoarea investițiilor aduse în decursul anilor și cu ce vor face mai departe. Ne vor diminua, că statul nu poate participa, pentru că ne interzice Legea privatizării să participăm cu numerar – este un alt anacronism. Riscam o diminuare a participației, am fi rămas la jumătate: un 7-8-9%. Ar fi fost tragic pentru că investițiile încep să producă efecte benefice. Îi crește valoarea bursieră și încep să dea și dividend. Și ți-ar fi părut rău. Ai fi vândut acel 9%, să spunem că ar fi depășit valoarea nominală de 0,1 lei pe acțiune, ai fi vândut ori pe bursa ori preferențial și presupun că te-ai fi apropiat de ținta aia de 600 de milioane, dar parcă nu era chiar foarte bine. Și atunci a intervenit ideea să creăm un fond care să ne permită nouă să nu ne diluăm participația.

„Kazahii aveau alternativa Franța și aveau pasul în România, dar nesigur”

R: Dar abia după ce își recuperează KMG investiția de 180 de milioane de dolari.

G.D: Pentru că nu contribuim cu nimic la fondul ăstacesta. Important este să creezi vehicule. Ei puteau alege – și au fost oferte certe și știam de ele -, puteau investi în Franța. Există un mare combinat care deja avea capacitate de 5 miliarde de tone pe malul Mediteranei, intrat în insolvență, cu 350 de angajați.

R: Chiar credeți că s-ar fi retras din România?

G.D: Posibil da.

R: Ar fi pierdut o piață. E puțin?

G.D: Câștigau altă piață. Nu uitați că Rompetrol, de pe vremea lui Patriciu, are o rețea de distribuție cumpărată în Franța pe care o utilizează și acum. Puteau fi și strategii de genul ăsta. Pentru kazahi cred că important a fost să aibă un punct stabil unde să facă business în UE. Aveau alternativa Franța și aveau pasul în România, dar nesigur.

„Guvernul Ungureanu a aprobat suspendarea procesului. Statul l-ar fi pierdut”

R: Predecesrorii dvs în această negociere susțin că nu au acceptat sub nicio formă ofertele Rompetrol sub suma de 600 de milioane așteptănd rezultatul în instanță. Dvs de ce n-ați mai așteptat rezultatul recursului?

G.D: Guvernul Ungureanu, în ultima ședință înainte de demitere, a aprobat un memorandum, de data asta a fost mandatat MAE să conducă negocierile pentru rezolvarea amiaabilă a diferendului creat și, în același timp, pentru a crea premisele negocierii, a aprobat suspendarea procesului.

R: Guvernul Ungureanu a fost cel care aprobat suspendarea procesului?

G.D: Da. Noi am respectat decizia de suspendare. Termenul (dat de instanță, n.red.) era la final de februarie. Lucru care într-un fel ne avantaja pentru că a creat o presiune și pe noi și pe kazahi. Ne-a dat un termen limită până la care puteam găsi un compromis acceptabil.

R: Ce s-ar fi întâmplat pe 18 februarie dacă nu semnați memorandumul?

G.D: Avocații Ministerului de Finanțe s-ar fi dus la instanță, ar fi susținut acțiunea depusă, ar fi venit cu aceleași argumente și temerea mea este, pe analiză, pe legalitate, că statul român ar fi pierdut. Ostilizam KazMunaiGaz – era clar că este într-o mare divergență cu statul român, că nu mai poate continua activitatea la Rompetrol – și mai mult ca sigur ar fi introdus insolvența. În Europa, niciun Guvern nu-și permite să piardă un investitor de anvergura KazMunaiGaz. Deține locul 8 în lume la rezervele de petrol și locul 15 la cele de gaz. E un actor important în zona energiei.

R: Și atunci devine mai puțin important dacă e și un actor corect?

G. D: Cu noi, KazMunaiGaz a fost un partener extrem de corect. Nu cred că cineva poate să le reproșeze ceva din comportamentul societar.

„Kazahii au fost amenințați că o să-i salte procuratura, că vor fi arestați”

R: Dar dacă statul pierdea procesul și rămânea cu 44% într-o companie cu un partener în care, iată, aveați încredere, nu era o opțiune?

G. D: Cred că KazMunaiGaz are aceleași sentimente față de noi ulterior semnării memorandumului. Pentru că în timpul negocierilor, în desele pauze, pentru că negocierile s-au întins dincolo de miezul nopții mai multe zile, mai stai la o cafea, la o țigară și spuneau prin ce presiuni au trecut: amenințări cu procuratura, că o să-i salte procuratura, că o să-I ducă la DNA, că vor fi arestați.

R: În România?

G .D: Da, în România democratică.

R: Credeți că s-a cerut ori s-a dat mită în acest dosar în cei zece ani?

G. D: N-am niciun indiciu și nu pot să … Ar fi o speculație. Nu am niciun element.

R: Atunci de ce s-ar amenința un investitor cu procuratura?

G. D: Mi-e greu să vă spun. Poate mai sunt și alte supoziții decât cea de șpagă. Cert este că tot acest diferend este pornit dintr-o proastă interpretare a legii. Opinia asta a avut-o și o mare casă de avocatură angajată de Minsiterul de Finanțe pentru consultant înainte de deschiderea procesului. Și concluziile au fost: nicio șansă. Motiv pentru care casa de avocatură nici nu a vrut să reprezinte Ministerul în proces.

Planul Guvernului Ponta: gaz kazah prin conducte rusești

R: Fondul de investiții, această promisiune pe hârtie, vă dă vreo garanție? Acolo e vorba de 150 de milioane pe care le aduc acum, 30 de milioane pe care le pun în contul părții române și numai de promisiunea unor investiții de 1 miliard de dolari în mai mulți ani. Ce investiții?

G. D: Toate proiectele de investiții vizate sunt din zona energie. Dincolo de centrala de la Midia care trebuie să ofere la un preț foarte bun și energie electrică, și abur tehnologic care vor fi folosite în rafinărie, marjele bune de profit în acest business se regăsesc în zona de distribuție, de vânzare directă. De aceea se acoperă optim țara cu stații Rompetrol, cu depozite mari en-gross și așa mai departe. Se mai lucrează la zona de încărcare-descărcare. Anul trecut s-a finalizat primul terminal marin, undeva la 8 mile în largul Mării Negre. Este primul terminal de genul ăsta. Capacitatea Rompetrol este de 5 miliarde de barili pe an. Capacitatea de descărcare din momentul de față este de vreo 10 miliarde de barili. Există perspective de bună colaborare și pe partea de gaze naturale. Am abordat doar zona petrolului până acum. Cred că e momentul să abordăm și zona gazului.

Foto: Răzvan Chiriță // Mediafax

R: Cum?

G. D: L-am însoțit pe premier în Kazahstan și am angajat deja primele discuții de colaborare pe zona gazelor. Solicitarea premierului a fost bine primită, deja a venit un prim răspuns din partea guvernului kazah. Încercăm să deschidem o nouă perspectivă rapidă de a aduce gaz în România la un preț mult mai bun decât ce avem în momentul de față.

R: Prin ce conductă?

G. D: E o problemă interesantă. Avem nevoie de gaz ieftin. Nu vom folosi decât infrastructura existentă.

R: Mai precis conductele Gazprom?

G. D: Infrastructura existentă este controlată prin concernele rusești. Altele nu există în momentul de față.

R: Și aveți acordul Gazprom?

G. D: Într-un comportament corect de business se poate obține și acest acord.

R: Când preconizați să întâmple toate acestea?

G. D: Mai avem nevoie de puțin timp pentru a aborda mai concret elementele de negociere ca să putem estima finalizarea.

R: Înainte de 2018, când se preconizează că în România se vor exploata deja gaze de șist?

G. D: Mult înainte. Eu cred că, dacă ne propunem un termen realist, ar însemna ca în următoarele maxim 12 luni să avem deja un acord și un montaj clar pe acest business.

R: La ce preț?

G. D: La un preț mult mai bun decât ce există acum.

R: De ce ne-ar facilita Gazprom să importăm gaz mai ieftin, pe conductele lor, din altă parte, în locul celui rusesc?

G. D: Impropriu spus că e gaz rusesc sau e din Kazahstan, în conducte gazul se amestecă, e greu să mai cunoști sursa primară. Important e să reușim să facem acest business cu primul deținător, la prima mână. În momentul de față România nu cumpără gaz la prima mână.

R: Justifică aceste scenarii, în opinia dumneavoastră, compromisul politic făcut KazMunaiGaz pentru a avea controlul rafinăriei?

G. D: Dacă statul român vrea să se comporte ca un partener de business în lumea reală, da, era nevoie (de compromis, n.red). Statul român în business trebuie să se comporte ca un partener.

„Președintele nu ne-a trimis nicio obiecție”. Cum s-a ajuns la lege

R: Cum ați interpretat atunci poziția publică a președintelui?

G. D: Președintele, în fapt, nu neagă rezultatele memorandumului, nu neagă rezultatul tehnic al negocierii. Spune un singur lucru: că nu e de accord cu metoda de legiferare.

R: Atunci de ce nu și-a asumat Guvernul în mod direct această înțelegere, fără a apela la votul în Parlament?

G. D: Noi ne-am asumat-o oricum, în negocieri. Dar haideți să fim raționali. Din moment ce OUG 118/2003 a fost aprobată prin lege prin Parlament și viza același aspect, tratamentul aplicat Rompetrol, noi nu putem face decât același lucru. Dacă a fost lege înainte nu puteai trata subiectul decât tot prin lege.

R: De ce nu prin ordonanță, ca în 2003?

G. D: Propunerea ne aparține. Pentru că ordonanța este supusă cenzurii Parlamentului, poate suferi modificări. Ordonanța din 2003, în doi ani de legiferare, a suferit modificări, unele chiar semnificative. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost aprobat acest memorandum prin ordonanță și după un an, când i-ar fi venit rândul în comisii, ar fi suferit modificări? Orice gest economic lasă urme. E greu să-l faci reversibil.

R: Președintele v-a formulat vreo obiecție, instituțional, de la semnarea memorandumului până azi?

G. D: N-am primit nimic, nicio obiecție, niciun comentariu.

„Sper să existe o sesiune extraordinară în această vară a Parlamentului”

R: Cum se schimbă calendarul pe care l-ați negociat cu kazahii prin această amânare, cu ce vă influențează cererea de reexaminare a președintelui?

G. D: Am convenit cu kazahii prelungirea acordului de la 30 iunie până la 30 august. Sper să existe o sesiune extraordinară în această vară a Parlamentului care să ia în discuție și acest subiect.

R: Și dacă nu va exista?

G. D: Probabil că vom mai face o prelungire a acordului, dar orice lună pierdută este ireversibilă în afaceri. În loc să îți amplifici businessul în aceste 30 sau 90 de zile de întârziere, stăm și batem pasul pe loc. Am convenit cu partenerii ca de săptămâna viitoare să intrăm în discuții pentru a inițializa actele de formarte a fondului de investiții, vom crea o listă de proiecte vizate, o primă fezabilitate a lor. Vom lucra actele și când va fi aprobată legea, sper cât mai curând, din ziua a doua să trecem la următoarele faze. În primul rând să trecem la o procedură de vânzare competitivă a acțiunilor.

„Nu vindem în mod indubitabil pachetul de 26% către partea kazahă”

R: Nu le-ați vândut, practic, deja atunci când memorandumul intră în vigoare?

G. D: Noi nu am făcut o dedicație kazahilor. Nu vindem în mod indubitabil, cert pachetul de acțiuni către partea kazahă. Noi ne-am angajat că vom scoate la vânzare pachetul de 26% la un preț minim de 200 de milioane de dolari. Este liber să vină oricine care crede că poate să ofere mai mult și dacă oferă mai mult îl cumpără și devine partener cu partea kazahă.

R: În ce termen poate să vină un alt ofertant?

G. D: În 60 de zile de la aprobarea legii putem ajunge la procedura efectivă. Și memorandumul prevede clar acest mecanism de vânzare competitivă.

R: Atunci când ați stabilit acordul pentru 200 de milioane din partea KazMunaiGaz ați avut vreun evaluator independent?

G. D: Nu, pentru că în procedură vom veni pe evaluare. Dar eu și colegii mei ne pretindem meseriași în domeniu. Prin orice metodă ai face avaluarea pachetului de acțiuni îți iese sub valoarea de 200. Vom avea un asemenea raport de evaluare în intervalul acela de 60 de zile care va sta la dosarul ofertei de vânzare.