Parlamentarii PSD pregăteau NOUA MARȚE NEAGRĂ. Cum a reacționat DNA când a văzut ce proiect de modificare a Codului Penal aveau în plan aceștia

Deputați ai PSD au inițiat un proiect de modificare a Codului de Procedură Penală și a Codului Penal, care prevede că măsurile preventive pot fi dispuse doar dacă există „probe concrete din care rezultă dincolo de orice îndoială că persoana a făcut infracțiunea”.

Un număr de nouă deputați PSD- Gheorghe Bogdan, Marian Ghiveciu, Marius Manolache, Adrian Mocanu, Ciprian Nica, Florin Pâslaru, Cătălin Rădulescu, Rodin Traicu, Eugen Uricec- și unul de la minorități, Nicolae Păun au depus acest proiect, care se află la Senat.

Proiectul prevede ca măsurile preventive pot fi dispuse „dacă există probe concrete din care rezultă dincolo de orice îndoială ca o persoană care a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”.

Procurorul nu poate decide aplicarea unei măsuri preventive sau cu privire la propunerea de arestare preventivă a suspectului ori inculpatului, în funcție de denunțul făcut de acesta împotriva altor personane care au săvârșit fapte ce nu au legătură cu obiectul cauzei sau al cererii prin care se solicită arestarea preventivă.

La luarea hotărârii asupra cererii prin care se propune arestarea preventivă a inculpatului, „judecătorul de drepturi și libertăți nu se va putea pronunța în sensul luării unei decizii în funcție de denunțul făcut de inculpat împotriva altor persoane care au săvârșit fapte ce nu au legătură cu obiectul cererii”.
Reținerea sau arestarea ori aplicarea unei măsuri preventive neprivativă de libertate a unei persoane, „știind că nu există probe concrete din care să rezulte dincolo de orice îndoială că acesta a săvârșit o infracțiune” se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și intezicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.

Alte prevederi ale proiectului sunt ca la luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.

Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială, se mai spune în proiect.
În cursul urmăririi penale, sub sancțiunea nulității, audierea și activitatea de consemnare a declarațiilor suspectului, inculpatului, persoanei vătămate și martorilor se înregistrează cu mijloace tehnice audiovideo. Suportul electronic sau magnetic ce conține întregistrarea reprezintă probă în dosar, iar la sfârșitul audierii va fi introdus într-un plic ce va fi sigilat și semnat de organul de urmărire sau cercetare penal. Plicul sigilat va fi anexat declarației persoanei audiate. Când situația impune, organul judiciar, în interesul cauzei, poate desigila plicul ce conține suportul electronic sau magnetic numai în fața acestor persoane. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, audiea va fi amânată. În cursul urmăririi penale, sub sancțiunea nulității, este interzis organelor judiciare să procedeze la ascultarea, audierea sau consemnarea de declarații ale suspectului sau inculpatului până la sosirea apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

Condamnarea se pronunță „dacă instanța constată, în afara oricărei îndoieli, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat”.
„Fapta lucrătorului de crecetare penală, procurorului sau judecătorului care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pe parcursul procesului penal, de a promite persoanei cercetate, suspectului sau inculpatului o situație procesuală care să ducă la neluarea unei măsuri preventive sau la luarea ori înlocuirea unei asemenea măsuri cu una mai ușoară, în schimbul căreia acesta să denunțe persoane care au săvârșit infracțiuni se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea ocupării unei funcții publice”, se mai spune în proiectul depus la Senat.

Care este poziția DNA

DNA a reacționat emițând un comunicat în care precizează că adoptarea propunerii legislative ar diminua semnificativ eficiența DNA și ar afecta în mod sever statutul procurorilor în cadrul sistemului judiciar.

1. Propunerea de modificare a art. 103 alin. 2 C.pr.pen., prin introducerea sintagmei „Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea ca acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială” (în loc de îndoială rezonabilă) vizează impunerea unui standard de probațiune care este imposibil de atins.

În toate sistemele moderne de drept, prezumția de nevinovăție a inculpatului corespunde obligației acuzării de a dovedi săvârșirea infracțiunii „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Acest concept, care a fost fundamentat în literatura juridică în secolul al XVIII-lea și se regăsește formulat expres în legislația și jurisprudența mai multor state (Franța, Marea Britanie, Statele Unite) și a Curții Europene a Drepturilor Omului, echivalează cu convingerea judecătorului că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat.
Orice îndoială rezonabilă se interpretează în favoarea inculpatului, ca o expresie a prezumției sale de nevinovăție.
Adoptarea textului propus ar atrage imposibilitatea de a dovedi săvârșirea unei infracțiuni la standardul impus de legiuitor și ar rupe sistemul juridic român de dreptul internațional.

2. Modificarea art. 106 C.pr.pen., prin introducerea obligativității de a înregistra audio – video toate declarațiile administrate în cursul urmăririi penale și a de a inscripționa un suport separat pentru fiecare declarație, poate îngreuna soluționarea cauzelor, în măsura în care nu este însoțită de resurse umane și materiale suplimentare pentru organele judiciare.

Sancțiunea automată a nulității nu se justifică, având în vedere că, prin consemnarea declarației în scris de organul judiciar, care își asumă corectitudinea celor consemnate, confirmată de persoana audiată și în prezența tuturor avocaților care doresc să își exercite dreptul de asistență, sunt asigurate suficiente garanții cu privire la respectarea procedurii.
Suplimentar, noul cod a introdus obligativitatea înregistrării declarațiilor date de suspecți și inculpați, atunci când există condiții tehnice. Extinderea acestor prevederi la toate audierile și formalitățile suplimentare prevăzute în propunerea legislativă presupun dotări suplimentare și personal auxiliar suplimentar, care să desfășoare aceste activități.
Urmărirea penală se desfășoară adeseori în regim de urgență, prin audieri concomitente sau efectuate la locul săvârșirii unei infracțiuni, astfel încât există situații în care nu se poate realiza înregistrarea declarațiilor din motive tehnice. Anularea acestor declarații, în lipsa oricărei vătămări, nu se justifică și poate avea ca efect doar imposibilitatea tragerii la răspundere penală a unor infractori.

3. Prin introducerea unui nou alineat la art. 106 ar fi introdusă asistența juridică obligatorie în cursul urmăririi penale pentru toți suspecții și inculpații, indiferent de natura cauzei. Această prevedere trebuie însoțită de asigurarea de resurse materiale suplimentare pentru plata avocaților din oficiu, având în vedere că în prezent cazurile de asistență juridică obligatorie sunt limitate.

4. Modificarea art. 131 C.pr.pen., prin introducerea caracterului obligatoriu al confruntării solicitate de inculpat, încalcă un principiu fundamental al procesului penal.
Toate probele sunt administrate numai dacă sunt utile și pertinente pentru aflarea adevărului. Pe de altă parte, dacă această condiție este îndeplinită, administrarea unei probe apare ca obligatorie pentru organul judiciar.
În aceste condiții, inculpatul ar putea cere confruntarea cu o persoană care are statut de martor amenințat sau de investigator sub acoperire, situații care ar contraveni normelor procedurale de desfășurare a urmăririi penale, căci aceste persoane nu ar mai beneficia de vreo protecție fizică și legală.
Textul propus poate atrage întârzieri nejustificate în soluționarea unei cauze dacă inculpatul solicită să fie confruntat cu toți inculpații și părțile unei cauze, chiar dacă nu există contradicții între declarații, sau dacă solicită în mod repetat să fie confruntat cu aceleași persoane pentru dovedirea unor împrejurări diferite.
Confruntarea trebuie să aibă același regim ca toate celelalte mijloace de probă, fiind supusă cenzurii motivate a organului judiciar.

5. Modificarea art. 139 alin. 4, prin excluderea raportului dintre avocat și suspect dintre situațiile care pot forma obiectul supravegherii, chiar atunci când aceștia pregătesc săvârșirea unei infracțiuni, echivalează practic cu reglementarea unei impunități pentru anumite categorii de fapte.
În acest mod, un contract de asistență juridică încheiat cu caracter formal ar atrage imposibilitatea absolută a interceptării convorbirilor dintre părțile contractului, care ar putea astfel săvârși împreună orice infracțiuni, cunoscând că nu pot fi detectați.

6. Abrogarea art. 141 C.pr.pen. privind autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror, pe o perioada strict determinată, ar lipsi organele de urmărire penală de un instrument esențial în combaterea criminalității grave.
În practica organelor judiciare sunt numeroase situații în care acestea sunt sesizate că o infracțiune (luare de mită, trafic de droguri, omor) se va săvârși în scurt timp. În aceste situații, aflarea adevărului presupune o reacție rapidă pentru surprinderea în flagrant a infractorilor, iar timpul aflat la dispoziție nu ar permite sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți.
Chiar dacă judecătorul de drepturi și libertăți soluționează propunerea în aceeași zi în care a fost sesizat, parcurgerea întregii proceduri presupune o întârziere de mai multe ore în care momentul operativ poate fi pierdut, iar tragerea la răspundere penală a infractorilor imposibilă.

7. Modificarea art. 173 C.pr.pen. referitor la numirea experților nu se justifică, având în vedere că eventualele incompatibilități invocate în cuprinsul propunerii pot fi soluționate prin aplicarea regulilor prevăzute de art. 174. Propunerea nu prevede care ar fi instituțiile prevăzute de lege care ar urma să desemneze expertul, în condițiile în care există diferite forme de reglementare a profesiei pentru diferitele domenii de expertiză, iar în domeniile strict specializate pot fi desemnați experți pentru care nu există nicio astfel de reglementare.
Pentru aceleași argumente, este necesară menținerea alineatului 2, referitor la posibilitatea desemnării de experți din străinătate.

8. Modificarea art. 175 C.pr.pen., prin introducerea unei interdicții absolute pentru expert de a se raporta la concluziile unui raport de constatare anterior, poate îngreuna aflarea adevărului. Expertul trebuie să se raporteze la toate datele existente și care îi sunt utile pentru formularea concluziilor, nu doar la niște elemente prestabilite în mod arbitrar.
Argumentația inițiatorilor cu privire al posibilitatea ca procurorul să direcționeze ancheta cu rea credință într-un sens defavorabil inculpatului reprezintă o speculație incompatibilă cu natura științifică a unui raport de constatare și de expertiză.

9. Modificarea art. 178, referitoare la raportul de expertiză, este inutilă, în condițiile în care, în reglementarea actuală, vinovăția unei persoane nu poate face obiectului unei expertize, fără a fi necesară o mențiune suplimentară expresă în acest sens.

10. Modificarea art. 202 prin introducerea condiției ca o măsură preventivă să fie dispusă numai dacă există probe din care rezultă vinovăția dincolo de orice îndoială este incompatibilă cu natura și scopul măsurilor preventive.
Măsurile preventive se dispun în timpul procesului penal, pentru a garanta buna sa desfășurare. Înainte de pronunțare unei hotărâri judecătorești cu privire la fondul cauzei, pe baza întregului probatoriu, nimeni nu poate formula o concluzie de certitudine cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, mai ales la standardul de probațiune cerut în propunere.
Adoptarea textului ar avea ca efect, practic, imposibilitatea de a se dispune orice măsură preventivă, în orice cauză, anterior condamnării inculpatului.

11. Modificarea art. 223 cu privire la condițiile de aplicare a arestării preventive ar atrage imposibilitatea dispunerii acestei măsuri preventive anterior condamnării, prin introducerea sintagmei „numai dacă există probe concrete din care rezultă, dincolo de orice îndoială, că inculpatul a săvârșit o infracțiune”.

12. Modificarea art. 224 și 225, prin excluderea denunțului dintre elementele care pot fi avute în vedere la aprecierea unei măsuri preventive este în contradicție cu principiile procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică și scopul general al bunei desfășurări a procesului penal trebuie apreciate pe baza tuturor elementelor cauzei, nu doar pe baza unor criterii selectate în mod arbitrar. Atitudinea unei persoane este un element esențial pentru a aprecia situația acesteia, iar formularea unui denunț a fost considerată de legiuitor o cauză importantă de atenuare a pedepsei. Această gravitate a se reflectă și la momentul alegerii unei măsuri preventive, care este în toate situațiile cenzurată de către judecătorul de drepturi și libertăți.
Legiuitorul nu poate impune unui judecător să se raporteze doar la anumite elemente când apreciază o situație de fapt, întrucât acest proces de analiză reprezintă o componentă a procesului de deliberare ce intră în atributul exclusiv al puterii judecătorești.

13. Modificarea art. 542 C.pr.pen. nu aduce elemente suplimentare esențiale față de situația existentă, însă menționarea expresă a caracterului obligatoriu al acțiunii în regres poate fi considerată ca o formă de presiune la adresa magistraților care soluționează cauze complexe.
Reglementările actuale prevăd deja că exercitarea funcției cu rea-credință sau culpă gravă de către un magistrat, care a provocat în acest mod daune unei persoane, atrage, după caz, răspunderea penală, disciplinară și materială.
Textul propus conține doar o normă generală, care nu schimbă condițiile răspunderii reglementate în legile speciale, însă poate duce la un exces de reglementare în materie.
Interpretarea normelor penale este o activitate care, prin natura ei, poate duce la soluții diferite ale unor profesioniști, mai ales în cauzele atipice, cu privire la care nu există o practică judiciară consolidată. În toate sistemele juridice există inculpați achitați ori persoane condamnate în primă instanță achitate în căile de atac, acesta fiind tocmai scopul pentru care sunt reglementate filtre succesive care să garanteze prezumția de nevinovăție.

Apariția unei asemenea situații nu poate atrage automat o acțiune în daune împotriva magistraților implicați decât în acele situații în care le-a fost stabilită reaua credință sau culpa gravă, așa cum este reglementat în prezent.

1. Modificarea art. 39 C.pen., prin limitarea pedepsei rezultante în cazul concursul de infracțiuni la maximul special al celei mai grele pedepse, reprezintă o îndepărtare de tradiția dreptului penal și poate crea situații nejustificat de blânde pentru unii infractori.
În regimul vechiului Cod penal, maximul special putea fi sporit cu până la 5 ani, iar în regimul actual cumulul pedepselor este aritmetic și limitat doar de maximul general, astfel încât forma propusă reprezintă cea mai blândă variantă posibilă pentru infractor.
Astfel, în ipoteza autorului mai multor infracțiuni de luare de mită pentru care instanța a aplicat pedeapsa maximă cu privire la fiecare din aceste fapte, pedeapsa rezultantă va fi una dintre aceste pedepse, fără posibilitatea de a aplica vreun spor și de a reflecta în vreun mod pericolul sporit al unor asemenea persoane. În acest mod, persoane care în prezent ar primi pedepse de 15 – 20 de ani de închisoare ca urmare a cumulării pedepselor aplicate (pedeapsa cea mai grea + 1/3 din celelalte pedepse), s-ar afla în situația în care pedeapsa finală nu ar putea depăși 7 ani de închisoare.

2. Modificarea termenelor de prescripție a răspunderii penale ar atrage imposibilitatea tragerii la răspundere penală pentru numeroase infracțiuni grave.

În multe cazuri, săvârșirea unei infracțiuni de corupție este denunțată organelor judiciare după mai mulți ani de la consumarea faptei, de regulă după ce funcționarul public nu mai ocupă poziția de care s-a folosit la săvârșirea infracțiunii. Astfel, faptele de luare de mită săvârșite anterior anului 2009 ar fi în acest moment prescrise, deși organele judiciare încă primesc sesizări cu privire la asemenea fapte.
Având în vedere aceste împrejurări și caracterul complex al cercetărilor efectuate în numeroase cauze de corupție, există un risc real ca numeroase persoane să nu mai poată fi condamnate până la prescrierea răspunderii penale.
Trebuie menționat că noul cod penal a prevăzut limite sensibil mai mici de pedeapsă față de codul anterior, cu consecința reducerii termenelor de prescripție, așa că nu se justifică o nouă reducere a acestor termene la un an de la intrarea în vigoare a noii reglementări.

3. Prin creșterea cuantumului de la care consecințele sunt considerate deosebit de grave, cauzele aflate pe rol având ca obiect infracțiuni de abuz în serviciu cu un prejudiciu între 2 și 4 milioane de lei vor fi calificate potrivit legii mai favorabile, cu consecința încadrării între limite de pedeapsă mai puțin grave și, implicit, cu reducerea termenelor de prescripție a răspunderii penale.

4. Modificarea art. 283 C.pen. și reglementarea infracțiunii de represiune nedreaptă prin referirea la condiția dincolo de orice îndoială are potențialul de a transforma orice magistrat într-un inculpat.
Măsurile preventive se dispun în cursul procesului penal, înainte de finalizarea cercetărilor, când nu se poate trage o concluzie definitivă despre vinovăția unei persoane.
Pot fi situații în care probele administrate la un moment dat să justifice luarea unei măsuri preventive, după care să fie administrate noi probe care să demonstreze nevinovăția unei persoane.
Aceste ipoteze nu pot fi asimilate cu o infracțiune săvârșită de magistrat, ci sunt tocmai rezultatul unei bune funcționări a sistemului judiciar, care trebuie să strângă toate probele necesare aflării adevărului, și în apărare și în acuzare, și să își formeze opinia doar la final, pe baza întregului probatoriu.

5. Modificarea art. 290 și 292, prin condiționarea cauzei de nepedepsire pentru mituitor și cumpărătorul de influență de formularea denunțului în termen de 6 luni, va limita numărul infracțiunilor descoperite în acest mod de organele judiciare.
Pentru a evita să fie șantajați de mituitori, funcționarii au la îndemână soluția mai simplă de a refuza să ia mită, fără a fi nevoie de o intervenție a legiuitorului care să îi protejeze.
Totodată, șantajul constituie infracțiune, iar prevederile existente sunt suficiente pentru sancționarea unei asemenea fapte, fără a fi nevoie de un text care să beneficieze exclusiv funcționarilor care iau mită și care să aibă garanția că după 6 luni de la consumarea faptei nu vor mai putea fi identificați.

6. Introducerea infracțiunii de abuz de putere al organelor judiciare ar avea ca unic efect exercitarea unei presiuni nemaiîntâlnite la adresa magistraților care soluționează cauze complexe.

Atât în România, cât și în toate celelalte țări, există numeroase complexe care nu pot fi finalizate în doi ani de la formularea sesizării. Audierea a zeci de persoane, realizarea de expertize sau formularea de comisii rogatorii internaționale nu pot fi finalizate în termen de doi ani, mai ales în condițiile codul actual, care prevăd numeroase formalități de administrare a acestor probe, de natură să întârzie soluționarea cauzei.
În acest mod, procurorul care lucrează în cadrul unei direcții specializate și căruia îi sunt repartizate mai multe asemenea cauze este supus automat riscului de a săvârși o infracțiune, efectul fiind că niciun magistrat nu va mai fi stimulat să lucreze în cadrul unei asemenea structuri.
Pe de altă parte, formularea de către organul judiciar de promisiuni unei persoane pentru a o determina să dea declarații este deja incriminată în cadrul infracțiunii de cercetare abuzivă, prev. de art. 280 C.pen.
Prin incriminarea din nou a acestor fapte într-un text special, cu trimitere expresă la formularea de denunțuri și prevederea unor circumstanțe agravante, se urmărește odată în plus reducerea capacităților investigative ale organelor de urmărire penală și limitarea la maxim a denunțurilor formulate cu privire la săvârșirea de infracțiuni.
Nu există niciun argument obiectiv pentru a individualiza și reglementa în mod special această formă de sesizare a organelor de urmărire penală, iar legiuitorul ar fi lipsit de consecvență, în condițiile în care în alte acte normative stimulează persoanele să formuleze denunțuri care duc la tragerea la răspundere penală a infractorilor „.