PORTRET Nicușor Dan, matematicianul care a rezolvat ecuația puterii

În anul 1998, un tânăr și sclipitor matematician, doctorand la Paris, se găsește în fața unei alegeri ceva mai complicate decât o ecuație cu multiple necunoscute – să revină sau nu în țara lui natală? Are, de fapt, două opțiuni: să înceapă o carieră în cercetare în Franța sau să se întoarcă într-o Românie pe care încă nu o cunoaște suficient, dar pe care, în elanul tinereții, simte că ar putea să o schimbe. Decizia e ca și luată când, ieșind cu colegii francezi la masă, rostește o glumă pe care nu o pricepe nimeni.

Revenim în zilele noastre, joi, 27 februarie, 2020. Președintele Partidului Național Liberal, Ludovic Orban, îl anunță, drept candidat oficial al formațiunii la alegerile pentru Primăria București, pe Nicușor Dan. Reacțiile curg – pe bună dreptate, fiindcă, mai bine de 20 de ani, Nicușor Dan s-a ținut departe de ceea ce numim “politica mare”. Dar ambiția sa de a reuși fără sprijinul forțelor politice tradiționale pare să fi fost învinsă astăzi, când, se pare, transformarea fostului ONG-ist – asemănat de presă cu “Don Quijote”- în politician s-a desăvârșit.

Dacă există o linie directoare după care să judecăm activitatea lui Nicușor Dan de până acum, ea este tocmai refuzul său de a se alia cu “Sistemul”: un refuz pe care l-a repetat cu obstinație de când a revenit în România, în 1998 și până astăzi.

E drept, o parte din repulsia lui față de politică a fost dictată de naivitățile specifice vârstei, dar și de circumstanțele specifice perioadei pe care țara o traversa tocmai când el revenea în România: câștigarea, de către Emil Constantinescu, a mandatului prezidențial și renașterea speranțelor legate de schimbare.

“Voiam să schimb România. Mai precis, voiam să fiu unul dintre cei 1000 de oameni care să se coalizeze într-o structură și să afirme: Noi vom schimba România! Credeam într-o generație care să-și ia, în sfârșit, soarta în mâini. Credeam că istoria poate fi determinată printr-un efort comun de voință și că nu se reduce la a fi rezultatul fluxurilor de capital. Privind retrospectiv, acesta a fost cel mai mare eșec”, Nicușor Dan, în volumul “De ce m-am întors în România”, editat de Sandra Pralong.

În 1998, când a încheiat doctoratul în Franța, Nicușor Dan avea 29 de ani, dintre care șase ani îi petrecuse în Franța.

Recunoaște chiar el, ani mai târziu, atât în cartea Sandrei Pralong, cât și prin interviuri că decizia lui de a se întoarce în țară a fost influențată și de adaptarea dificilă la mentalitatea occidentală. Era, totuși, în țara lui Voltaire un simplu imigrant, oricât de strălucitor ar fi fost în domeniul matematicii. Barierele culturale l-au încurcat: se simțea stingherit când nimeni nu râdea la glumele pe care le spunea.
“Nu am suportat diferența culturală. Mai precis, diferența de transcendență dintre cele două culturi, care îmi crea o stare de iritare permanentă. O limbă transmite o mentalitate și mentalitatea occidentală îmi transmitea, minut cu minut: suntem – și tu ești – ceea ce facem, și nimic mai mult. Or, eu știam că sunt, și semenii mei români văd în mine, mult mai mult decât ce reușesc să fac”, povestește el în aceeași carte.

Întors în România, Nicușor Dan a hotărât să își înființeze propria asociație, “Asociația Tinerii pentru Acțiune Civică – ATAC” și, vreme de patru ani, a încercat să identifice o mie de oameni care să gândească, asemenea lui, că România poate fi schimbată.

Dar căutarea lui a eșuat.

ATAC s-a dovedit a fi o asociație ca multe altele – condusă, e drept, de oameni inteligenți -, însă rupți, în realitate, de cercurile unde se luau deciziile importante. Cu atât mai mult în acei ani, când societatea civilă din România abia dădea primele semne de viață, ONG-ul lui Nicușor Dan a eșuat în tentativa de a se constitui ca o voce legitimă de apărare a intereselor cetățenilor.

Privind retrospectiv, pare că acestei voințe a lui Nicușor Dan de a schimba lucrurile în România îi lipsea, de fapt, o structură, o schemă după care să își coordoneze eforturile. Acțiunile ATAC vizau studenții români aflați în străinătate care ar fi vrut să revină în țară, crearea unei punți între ei și politicienii din țară și, în sfârșit, scopul era tocmai construirea unei rețele de oameni competenți și capabili care să acceadă, în cele din urmă, și la funcții executive în politică.

În cei patru ani în care a lucrat la ATAC, Nicușor Dan a intermediat, printr-o serie de forumuri, întâlniri între studenții români din afara granițelor și politicieni. În urma întâlnirilor, unii dintre tinerii participanți au reușit, după contactele avute cu mediul politic, să își găsească slujbe în administrația centrală. Dar, din păcate, lucrurile s-au oprit aici.

În 1999, deci, la un an de la revenirea sa în țară, Nicușor Dan are prima oportunitate de a ajunge în sferele de influență de la vârful țării – mai exact, în Guvern.

Povestește, în cartea lui Pralong, că refuză oferta și decide să rămână în societatea civilă, dar perspectiva unui Nicușor Dan ceva mai matur este încărcată de amărăciune – respingerea acestei funcții este văzută drept o greșeală.

“Am neglijat ecuația puterii. Nu am asumat puterea. În 1999, Emil Constantinescu mi-a oferit postul de secretar de stat pentru românii din afara granițelor. Aș fi avut 10 angajați în subordine și un buget de 10 milioane de dolari pe an. L-am refuzat, crezând că pot să-mi impun mai ușor proiectele din societatea civilă. Eroare uriașă!”, scrie el.

Tot exprimându-și regretul față de această primă ocazie pierdută, Nicușor Dan meditează asupra pârghiilor pe care o astfel de funcție i le-ar fi oferit:  “În fine, aș fi rămas pentru toți funcționarii cu care am avut ulterior de-a face fostul secretar de stat. Adică, în mintea lor, unul care are pe cineva în spate, fapt care deschide uși nebănuite.”

În anul 2000, Nicușor Dan pune bazele Școlii Normale Superioare din București – un proiect menit să strângă laolaltă cele mai sclipitoare minți, un soi de academie a tinerelor talente.

Aici, dorința sa de a rezolva lucrurile pe cale oficială îi creează probleme. Deși îl cunoaște pe Andrei Marga – ministrul Educației în mandatul lui Emil Constantinescu -, Nicușor Dan nu apelează la el ca să rezolve problema acreditării școlii. În schimb, povestește cu frustrare cum a dat zeci de telefoane la cabinetul ministrului pentru ca, în 2003, să obțină acreditarea “prin bunăvoința doamnei Ecaterina Andronescu”.
În plus, la începutul anilor 2000, donațiile și sponsorizările către societatea civilă se lasă așteptate. Școala pe care o înființează are nevoie de bani, iar cei care au înființat-o, în frunte cu Nicușor Dan, se cârpesc cu greu de la un an la altul cu câteva mii de euro pe an.

“Cum să devii ministru când nu apari la televizor?”

În pasajele din cartea Sandrei Pralong, Nicușor Dan se declară convins, în repetate rânduri, că ar fi fost unul dintre cei mai buni secretari de stat ori miniștri pe care i-a avut România. Se întreabă dacă eforturile sale din zona activismului civic au avut, în cele din urmă, rezultatele scontate și dacă nu cumva și-a risipit energiile.

O secțiune aparte este dedicată relației cu presa, pe care, la începuturile demersurilor sale în activism, o ignoră cu desăvârșire.
Este încă un capitol asupra căruia revine cu amărăciune și în privința căruia admite că a greșit.

“Am neglijat imaginea. Am neglijat importanța mass-media. În 2000, am organizat și moderat la Facultatea de Litere un seminar de politică, un talk-show în amfiteatru. Trebuia să-l organizăm la televiziune, pentru a avea 50.000 de spectatori, în loc de 50. În 2000, Radu Cosașu mi-a propus să colaborez la Dilema. L-am refuzat exagerând în mod ridicol un diferend asupra unui text propus. În loc să fiu unul dintre apropiații revistei și să fiu invitat să scriu pe diferite subiecte, m-am mărginit să trimit episodic texte la adresa oficială a redacției. N-au apărut.  Într-un cuvânt, vocea mea a lipsit din peisaj, deși era unul dintre lucrurile pentru care venisem în 1998. Am așteptat să fiu invitat să spun ceva și am fost invitat rar. Mi-a lipsit voința de a ieși în față (în sensul bun). (…) Revin la ipotetica poziție de ministru pomenită înainte. Cum să devii ministru când nu apari la televizor, nu scrii la ziar, nu te plimbi prin sediile partidelor și nici pe la recepții? Cu alte cuvinte, când nu exiști?”.

“Poți fi o persoană onorabilă într-o țară aflată în căcat?”, Nicușor Dan

Câteva dintre textele lui Nicușor Dan au apărut, în cele din urmă, în “Dilema Veche”. Sunt texte care, la fel ca aceste paragrafe extrase din cartea Sandrei Pralong, emană frustrarea și neputința ONG-istului sau – ca să păstrăm analogia – a lui Don Quijote în lupta cu morile de vânt.

Într-unul dintre ele, el se întreabă, din titlu: “Poți fi o persoană onorabilă într-o țară aflată în căcat?”.

În acest text, apărut în anul 2011 – deci, cu un an înainte de intrarea sa în cursa pentru Primăria Capitalei în calitate de independent -, Nicușor Dan pare, pur și simplu, un om învins, obosit, departe de figura viitorului politician care, la interviuri, nu contenește să zâmbească.

“În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzația că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strange permanent gunoiul, în vreme ce ceilalți 9999 cîntă continuu: Noi suntem români. Sunt activist de 12 ani și am făcut-o fără nicio plăcere, rupând dureros din timpul dezvoltării mele personale. (…) Mă întreb tot mai des pentru cât timp voi continua să strâng gunoiul”.

Experiența activismului este descrisă chiar mai frust în mărturia din volumul editat de Sandra Pralong: Nicușor Dan se declară sătul de serile petrecute în încercarea de a rezolva sarcini administrative, în vreme ce colegii săi se uită la televizor și își exprimă sila față de România.
“În serile când, pentru a câta oară, eu, cu uriașul meu talent matematic, aranjam hârtii și situații în loc să fac matematică, în vreme ce sute de persoane care ar fi putut să o facă în locul meu stăteau în fața televizorului, nu puteam să nu urlu în sinea mea: Nu e corect! Când, după mii de ore consacrate voluntar unui subiect, ceri o jumătate de oră sau o simplă semnătură pe o petiție, iar semenul tău îți explică filosofic de ce personalitatea lui nu e compatibilă nici cu petiția, nici cu jumătatea de oră, nu poți să nu simți, da, silă față de România.”

Politicianul

Se împlinesc opt ani de când Nicușor Dan se înscria în cursa pentru Primăria Capitalei drept independent și este cea de-a treia încercare a sa de a obține fotoliul de edil.

În cei opt ani, multe dintre lucrurile descrise de el în pasajele de mai sus s-au schimbat. Canalul său de YouTube ne prezintă un om zâmbitor, relaxat, de regulă îmbrăcat la costum care nu ezită să meargă prin piețe și să discute cu florăresele, ba chiar să se lase filmat în timp ce se tunde în frizeria sa favorită din Grozăvești.

După anii în care a lucrat în matematică, a renunțat la cariera în domeniul științelor exacte și, astăzi, declarația sa de avere ne dezvăluie faptul că trăiește din donații și din salariul de parlamentar – ambele, în jur de 10.000 de lei pe an.

A înființat între timp un partid care a ajuns în Parlament, l-a pierdut – în urma unui scandal izbucnit în preajma referendumului pentru definirea familiei în Constituție, s-a ridicat și a mers mai departe. Are în spate nenumărate procese castigate cu administrația din București, dar o slabă activitate în Legislativ – care pare că nu i-a priit – și o presă tot mai deschisă.

După toate coordonatele pe care el însuși le schița, Nicușor Dan pare să fi rezolvat, momentan, ecuația puterii. Rămâne de văzut cum se va descurca la primul mare test din viața lui.

Într-o notă de subsol din cartea Sandrei Pralong, legată de pasajul în care scrie că ar fi fost unul dintre cei mai buni miniștri ai Educației, Nicușor Dan vine cu o precizare:  “Nu aș vrea să se înțeleagă că scopul meu în viață e să devin ministrul Educației. Nici pe departe. Aș vrea să rămână, literal, întrebarea: cum poți, când decizi să te implici social, să faci astfel încât să fii folosit la nivelul optim de competență?”

foto: Nicușor Dan/Facebook