România, ȚARA TUTUROR SFINȚILOR. Preoții care se închină la Becali, Bush și Gorbaciov

Omul sfințește locul, spune o vorbă din bătrâni. Ceea ce nu exclude și reversul: anume că locul „sfințește” omul. Iar cel mai bun loc de „sfințire” a mireanului, pe nepusă masă, este peretele bisericii. Biserica, o instituție mereu mai îngăduitoare și mai laxă cu propriile-i canoane și tradiții.

Politicieni și oameni de afaceri apar, fără prejudecăți, ca răsplată pentru banii miluitori, pe pereții lăcașelor de cult, drept personaje ale picturilor votive. Dacă pe unii canoanele îi acceptă, pe alții doar potența financiară îi ajută să „urce” între sfinți.

Becali, un ctitor acceptat de Patriarhie

„Vă spun că e normal, ctitorii să fie pictați în biserică. De exemplu, domnul Becali, care a construit o biserică pentru comunitate, la Vadu Roșca – satul inundat. Că vă place sau nu, că-mi place mie sau nu, el are acest drept: dacă este ctitor, dacă a plătit lucrarea de la temelie la finalizare, să fie pictat”, îmi explică părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Dar dacă un altul contribuie doar cu parte din bani? „Dacă e o parte substanțială, atunci poate fi considerat și el ctitor. Dacă partea e mai mică, simbolică, atunci este donator, binefăcător. Iar aceștia pot fi menționați, discret, într-o zonă a pronaosului, vizibil, dar nu neapărat să-ți sară în ochi”. Părintele Stoica cade totuși de acord că actul de caritate trebuie făcut în liniște și cu modestie. „De multe ori însă, binefăcătorul dorește o anumită publicitate; bine, că și presa…”.

Ei bine, da. Presa a încercat să vadă cu ochii ei, în ce măsură cei pictați în biserici merită sau nu dreptul la nemurirea votivă.

De la Focșani la Vulturu-Becali sunt 23 de kilometri. Treci de Răstoaca și de Boțânău și, până să ajungi la Vadu Roșca, acolo unde a topit viitura casele, o iei la stânga, mergi o bucată bună de câmp și dai de poarta bisericii, ferecată cu un rând de broaște.

Satul nou e ca la cazarmă – 200 de case aliniate pe lungime și lățime. Jumătate, nelocuite, cealaltă jumătate în asiduu proces de reamenajare. „Șase milioane de euro m-au costat numai casele. Un milion, biserica. Am înălțat-o de la pământ”, ne povestește Gigi Becali.

Vulturu pare un târg de mașini cu număr de Italia – BMW, Ford, Alfa Romeo, Seat , parcate pe la casele lor. Când întrebi de Becali, parcă-ntrebi de Dumnezeu. Li se luminează fața, de la vulturean la calabrez. „Ce-a făcut omu` ăsta pentru noi, domnule, nimeni nu făcea. Păi eram ca la facerea lumii. Dacă venea apa noaptea, ne lua pe toți. Am rămas fără nimic”, spune o vultureancă încă în putere, îmbrăcată de oraș. Dar biserica, tot el a făcut-o? „Tot, așa să-l ajute Dumnezeu și Maica Domnului pe acolo pe unde umblă”, se minunează vecina, de peste gard, făcându-și trei cruci mari.

Și e adevărat că e pictat în biserică? „Și dacă e, ce? Foarte bine, că-i a lui. El a făcut-o”, spune iar femeia. Peste stradă, două bătrâne îl așteaptă stând pe „canapea”. „Când o vrea el să vină, mamă, să vină, că noi acilea stăm. Că ne-a făcut el ce ne-a făcut, da’ dacă noi n-avem nimica-nimicuța, tot degeaba. Că uite-acuma ne ia milionu’ impozit pe casă, pe doi ani. De un’ să plătim noi, păcatele noastre, bănetu’ ăsta?”, se tânguie femeile.

Cheia de la biserică e la dascăl, „dar nu-i acasă”, spune femeia lui. „Lucrează la un prieten, la o vilă roz”. Da, dar lucrează sus, pe schelă, așa că mă trimite la clopotar. „Da’ nu-i acasă”, spune și femeia clopotarului… „Da’ vin eu. Numai puțin…”.

Drept e că biserica-i frumoasă. Lumină, liniște, sfinți. Becali și toți ai lui stau drepți și cam crispați pe peretele din stânga al naosului. „După ce am terminat biserica, am plătit și-un pictor. La sfârșit mi-a spus că m-a pictat și pe mine, cu ai mei și cu mama, cu toți. Eu le-am zis că nu era nevoie să facă asta, dar a fost dorința lor”, îmi povestește telefonic Gigi Becali și mă asigură că nu e singurul loc în care a fost „imortalizat”.

„M-a pictat și ăla, la Maglavit, că am tot făcut biserici. Și la Brașov, și la Buzău, și la Arbore, la Colelia în Dobrogea. Biserica de la Maglavit m-a costat două milioane de euro și, după ce m-a pictat, omu’ a mai vrut încă 5.000 de euro. Și eu nu i-am mai dat. Așa că a stropit-o cu vopsea. Acuma nu știu dacă a mai refăcut-o…”, se amuză Becali.

Biserica și sfinții primari

Și dacă, potrivit canoanelor, Gigi e la locul lui pe peretele bisericii, alții s-au scos la vopsea fără niciun drept. Spre exemplu, deputatul Laurențiu Nistor, șeful organizației PSD Hunedoara, fost primar la Șoimuș până în 2008. Omul a pus o vorbă bună la administrația locală, spun oamenii, și a adus bani pentru noua ctitorie din Bejan, sat natal aparținător Șoimușului.

Dimineață, bisericuța cu pricina, închisă; după masă, închisă din nou. De ce? „Păi are programul pe ușă. E deschisă doar duminica, și asta dacă ajunge preotul, că mai are o parohie la Mintia”, îmi spune un sătean. „Aha. Și cheia?”. „La paracliser”. Paracliserul, circumspect. „Eu vă deschid, doar dacă preotul îmi spune el”. Și preotul? „E la Timișoara, dar vă dau numărul”.

Pe preot îl cheamă Cosmin Panțuru și e mai ferm decât un bodyguard. „Eu nu sunt de acord, că au fost destule scandaluri. Nu v-ați liniștit cu pictura asta? Dacă face bine un om, nu vă lăsați până nu-i faceți rău… Veniți, filmați pe ascuns”. „Păi ce-a făcut ca să merite să fie pictat domnul deputat? A ctitorit el biserica, cum scrie la carte?” „Nu, dar a făcut altele, destule”, spune preotul.

„Domnule, ce să spun… Mi-e frică de Dumnezeu, da’ mori de râs, nu alta. Primarele, Nistor ăsta, o fi dat el un ban să facă biserica, că doară n-a dat de la el; da’ cum să-l pui, în costum, între sfinți. Mai mare rușinea…”, îmi spune, cu voce joasă, un sătean, între două vârste, la ieșirea spre Deva.

Și fostul edil al localității Podul Iloaiei – Iași, pedelistul Mihai Alexa, și-a găsit loc printre sfinții părinți pictați pe pereții Bisericii „Sf. Nicolae”. „Da’ nu puteți intra, că e-nchisă biserica”, mă interceptează un localnic așezat pe gardul lăcașului, văzându-mă că încerc clanța. „Păi nu-i normal să fie deschisă?”. „O fi, da’ numai când vrea părintele. Da’ pe cine căutați?”. „Pe Mihai Alexa”. Omul mă privește fix, cântărindu-mă.

„Mă iei la mișto, ă?! Ai venit să-l vezi p-ăla de pe perete. E deasupra ușii”. Ridic privirea, mecanic, iar omul meu hăhăie mefistofelic. „Pe dinăuntru, bre, ce naiba, Doamne iartă-mă, că e cu familia”. „Dar ce a făcut așa de important, ca să fie pictat în biserică?”, insist eu. „Pictura – îmi răspunde omul scurt și continuă. N-ai zece lei?”, „Dar de ce?”, „Pentru cutia milei”, spune și-mi arată către abdomenul plat și cam ghiorțăitor. „Dar dacă a fost așa de bun, de ce nu l-a mai ales lumea la primărie?”, mai întreb eu. „Păi, ce-i mai trebe? Are banu’ gârlă, terenuri, tot ce vrei… Pute de bogat. Zici că n-ai un leu? Sau zece bani? Nu?”

Biserica din Petrești schimbă scripturile

De departe, însă, cea mai aiuritoare pictură de gen din țară este cea săvârșită pe pereții Bisericii „Schimbarea la față”, din Petrești, Alba.

Odată ajuns în localitate, trebuie doar să găsesc omul cu cheia. „E o doamnă”, îmi spune un cetățean și-mi arată cu degetul un gard frumos din fier forjat. Amabilă, doamna mă însoțește pe lângă un monument al eroilor și două tunuri de calibru mic, instalate în curtea bisericii. „Părintele vine doar la slujbă. Nu e din localitate. Dar pentru cine vrea să viziteze, deschid eu. Vine lume din toată lumea. Odată a venit o negresă. Din Africa, din America, de unde o fi fost. M-am pomenit cu ea la cor, sus. Că eu mai cânt și-n cor, știți… Doamne, ce-ncântată era!”.

Și pe bună dreptate. Greu te mai poți lepăda de surpriza reîntâlnirii cu trei dintre figurile cel mai puțin adecvate unui lăcaș ortodox – George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea și Mihail Gorbaciov – pictate pe peretele din dreapta al pronaosului. Dedesubt scrie, implacabil: „Când omul strigă: opriți planeta, vreau să cobor!” și mai jos: „Dumnezeu, prin acești trei oameni providențiali, a schimbat mersul lumii”.

Și dacă asta nu este de ajuns, ei bine, de pe peretele opus te privesc, la fel de deconcertant, George Coșbuc, Lucian Blaga și Octavian Goga. „Așa a vrut părintele Alexandru Coman”, spune gazda mea, făcându-mă să tresar. „Are un cult pentru cei trei. Spune că ei au îngropat comunismul”. „Și lumea înțelege sensul?”. „Ei, cum nu… Și cine nu pricepe, îi explicăm”, insistă femeia.

Dar ce explicație mai poți primi când descoperi că magii de la Răsărit au fost substituiți, în scena „Nașterii lui Iisus”, pictată în bolta naosului, cu Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu călare pe armăsar… Bașca vreo șapte săteni de prin partea locului prezenți la eveniment.

Îți faci crucile cuvenite, săruți icoana Sfintei Mării cu pruncul, atent să nu dai peste Madonna, în „Like A Virgin”, și ieși, oarecum schimbat la față, și convins că BOR are, fără îndoială, un tot mai accentuat simț al umorului.

DACĂ ȚI-A PLĂCUT ARTICOLUL SAU DOREȘTI SĂ FACI COMENTARII, TE AȘTEPTĂM ȘI PE PAGINA FACEBOOK GÂNDUL