Tinere, să-ți fie patria scumpă și sfântă ca și mama ta!

Europa națiunilor a eșuat, iar visul integrării europene a fost trădat, căci Europa înseamnă unificarea oamenilor, nu integrarea statelor.

Oricine e în Europa în acest moment, localnic sau imigrant, este deci cetățean al Republicii Europene și suveranitatea statelor se înlocuiește cu suveranitatea cetățenilor, proclamă un manifest al unui ONG cu sediul la Berlin, denumit European Democracy Lab.

Manifestul, lansat la 10 noiembrie cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, este doar una din expresiile unui curent de opinie care susține că tensiunile soldate cu ascensiunea extremei drepte în Europa ar trebui combătute prin metoda tăierii nodului gordian, respectiv prin considerarea ca desuete a tuturor conceptelor legate de națiune – stat național, stat-națiune, stat suveran, granițe naționale, naționalități, mândrie națională, naționalism.

Pentru autorii germani, austrieci, elvețieni ai Manifestului, aceste concepte corespund unei epoci în care Europa a asuprit și jefuit alte continente, astfel încât acum a venit vremea să-și spele păcatele, împărțindu-și teritoriul cu cei alungați cândva de europeni de pe pământurile lor. Pentru unii, ele sunt desuete pentru că au fost folosite cu succes de prea mulți politicieni ca pretexte pentru alimentarea urii de rasă și pentru declanșarea războaielor ce au devastat tocmai Europa. În fine, pentru alții sunt desuete pur și simplu, pentru că furnizează argumente emoționale localnicilor din țările UE care se opun rezolvării prin imigrație a problemelor economice generate de scăderea natalității și îmbătrânirea populației.

În forma lui cea mai delicată, acest curent de opinie a influențat inclusiv discreția cu care președintele francez Emmanuel Macron a marcat împlinirea celor 100 de ani de la terminarea războiului, cu ideea că nu e loc de festivism, sentiment al victoriei sau mândrie națională acolo unde e vorba de milioane de morți, răniți, îndoliați și refugiați.

Deși Macron a ținut să spună că „naționalismul este o trădare a patriotismului”, conservatorii din toată Europa s-au simțit imediat atinși și au reclamat că o atitudine precum cea a lui Macron de fapt nu ajută la diferențierea dintre naționalism și patriotism, ci dimpotrivă, face ca patriotismul să devină din capul locului suspect de derivă xenofobă. Pentru conservatori, centenarul din 2018, fie că e vorba de sfârșitul războiului sau de întemeierea statelor moderne – Finlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Țările Baltice – trebuie să fie așa cum au fost dintotdeauna festivitățile legate de amintirea lui 1918, un prilej de sărbătoare fără niciun fel de surdină sau de încercare de a resemnifica evenimentul drept o ocazie de a-i culpabiliza indirect pe europenii tentați să vorbească prea mult de mândrie națională.

În forma lui cea mai directă, curentul de opinie mai sus pomenit este exprimat îndeosebi de activiștii progresiști și lucrătorii umanitari care au avut de-a face cel mai mult cu refugiații în ultimii ani și care cunosc cel mai bine ce dificultăți au de luptat aceștia în încercarea lor de a ajunge în Europa, fie că zac cu lunile în tabere aglomerate, ca în Grecia, fie că sunt prinși de iarnă pe drum, cum se întâmplă acum în Bosnia și Croația. În octombrie, o jurnalistă irlandeză relata cum un somalez trimis înapoi anul trecut din Italia în Libia și-a dat foc într-o tabără din Tripoli, după ce le-a spus celor din grupul lui că și-a pierdut speranța să mai fie vreodată transferat într-o țară sigură. Pe Twitter, jurnalista a fost abordată de Marie Louise Seeberg, profesoară la Universitatea Metropolitană din Oslo cu specializare în „migrație, naționalism, refugiați, granițe, transnaționalism, relații etnice”, care i-a spus că articolul este bun, dar că din păcate nu-l poate distribui mai departe pentru că în el apare sintagma „migranți ilegali”, or, migranții sunt pur și simplu oameni și nu li se poate aplica unor oameni eticheta de „ilegali”, referirea corectă fiind „oameni în mișcare”.

Ce legătură au toate acestea cu titlul nostru ori cu sărbătoarea națională de 1 Decembrie? Toate reacțiile descrise mai sus pornesc din emoții puternice, din mari frustrări legate de diferențele de înțelegere a ceea ce este sau ar urma să fie raportul între UE și componentele ei – state, națiuni, regiuni, cetățeni. Construcția europeană a început să golească progresiv de sens sentimentul de mândrie națională, înlocuindu-l cu conștiința apartenenței la Europa comună, aceea care a reușit să asigure pacea continuă pe continent. Numai că Europa comună, mai ales de la criza economică încoace, nu e deloc o realitate clară. Pentru unii e un amestec benefic de culturi și nații, care poate continua la infinit să-și schimbe compoziția de pe urma imigrației interne și externe și astfel să împiedice renașterea conflictelor între națiuni care au dus la războaiele din secolul trecut. Pentru alții e doar o piață cinică a bunurilor și a forței de muncă, unde statele cele mai bogate devin mereu mai bogate și mai puternice cultural, iar cele mai sărace nu reușesc niciodată să scape de sărăcie, ba își pierd și identitatea culturală în fața celorlalte.

Teama de pierderea identității culturale este cu atât mai pronunțată cu cât e vorba de țări mai mici, mai destructurate social în urma crizei ori mai depopulate ca efect al tranziției, în cazul fostului bloc comunist. Aceasta este explicația pentru care Ungaria s-a opus cel mai intens cotelor de refugiați cerute de Germania; tot de asta, Pactul Global pentru Migrație, care urmează să fie semnat inclusiv de România în decembrie, a agitat așa de tare apele în Slovacia, încât ministrul de externe și-a dat demisia după ce parlamentul a respins documentul în această săptămână. La fel se explică și senzația de lipsă de repere și de rătăcire care îi împinge pe cetățenii din multe state europene să se refugieze în religia care a însoțit cel mai mult istoria lor națională, indiferent cât de credincioși sunt ei acum sau de cât respect au pentru ierarhii și acțiunile bisericii respective: cozile de mii de români de la inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului din București și milioanele de polonezi care s-au adunat toamna trecută la granițele țării ca să se roage rozariul „pentru salvarea națiunii” sunt una și aceeași realitate.

De aceea e așa de greu să găsești acum tonul potrivit și echilibrul când vrei să te referi la Ziua Națională, Ziua Centenarului, Marea Unire. Chestiunile de mai sus nu le-am văzut discutate sincer și coerent nicăieri, poate de frică (nu e plăcut să fii etichetat drept globalist marxist sau, dimpotrivă, drept naționalist troglodit, dacă zici că realitatea e mai nuanțată decât o descrie fiecare dintre taberele ideologice), poate pur și simplu fiindcă e mult mai comod să te refugiezi tot în ce știi să faci mai bine: dacă ești la putere scoți la repezeală un clip festivist cu clișee dinainte de 1989 și cerți opoziția că bârfește țara la Bruxelles, dacă ești în opoziție te folosești de 1 Decembrie ca să repeți în stradă lozinci obscene contra puterii și să ameninți că pleci și tu din „țara asta de c…” care n-a realizat nimic pe lumea asta și nu merită decât dispreț. Și probabil că e normal pentru toți să facă așa, din moment ce nici nu prea mai știu ce a fost înainte sau după 1 Decembrie – la ce bun să mai facem eforturi să citim istorie, când uite ce prezent avem, ce proști sunt „ăștia”, ce rău e totul?

Așa se face că dintre toți cei veniți să spună discursuri la ședința festivă din Parlament cu ocazia Centenarului, poate cel mai potrivit i-a aparținut tocmai principesei Margareta, cu pronunția ei stâlcită în românește și cu tonul ei rece și sec, aproape sumbru: „Poporul nostru a pornit la război cu cântecul pe buze, pentru că se ducea să lupte pentru visul lui de secole. Dar visul a fost împlinit cu un sacrificiu uman fără precedent. (…) Astăzi, după o sută de ani, cugetul nostru se bucură, în timp ce sufletul nostru lăcrimează. Despre tragedia românească din acei ani, suverana României Mari spunea: «câte sacrificii, ce măcel, câtă moarte» (…) Să fim mândri pentru Marea Unire din 1918 și recunoscători pentru pagina glorioasă scrisă de Armata noastră. Dar să nu uităm niciodată că fiecare familie de români a fost în doliu la acea vreme.” Această invitație la complexitate a trăirii și la o reflecție echilibrată pare greu de urmat atâta vreme cât și la noi, și în restul Europei se aud doar vocile care și în raport cu trecutul, și în raport cu prezentul sunt dispuse fie să glorifice, fie să veștejească totul fără nuanțe. Dar ea e necesară – ca să nu pierdem contactul cu realitatea.

Iar pentru cine suspectează că evocarea discursului principesei ar avea vreo legătură cu vreun sentiment promonarhist (nu are), merită amintită probabil cea mai frumoasă definiție a patriotismului venită din partea unui om din popor. Ea îi aparține lui Ion Luca Caragiale, unul dintre mulții români emigrați din cauza prezentului dezolant al epocilor în care au trăit și a apărut în ziarul Universul din 24 septembrie 1899: „Când ar fi să dau vreo povață unui tânăr român, iată pe care i-aș da-o: «Tinere, să-ți fie patria scumpă și sfântă ca și mama ta! S-o iubești și s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea și de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă și paradă. Ba, ai dreptul și datoria să urăști, să lovești, să sfărâmi pe acei frați ai tăi ticăloși, cari, în loc s-o iubească și s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă și severă, o curtează, o măgulesc și o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!» Atât despre patrie – și sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa și generoasa mamă vreo altă tiradă.”