63 de adolescenți israelieni – o lecție de istorie și bun simț pentru ambasadorul Friedman

Ieri dimineață devreme, știrea a apărut într-o singură publicație israeliană. Până seara târziu au publicat-o toate, mai puțin – firește – Israel Hayom („Israelul azi”), cotidianul cu cea mai largă circulație, cadoul magnatului Sheldon Adelson făcut prim ministrului Netanyahu. (Cine dorește să se încarce de efluvii de elogii îl poate răsfoi, dacă rezistă).

Șaizeci și trei de adolescenți israelieni i-au scris premierului, ministrului Apărării, Avigdor Lieberman, Șefului Statului Major, Gadi Eisenkot, și ministrului Educației, Naftali Bennett. Subiectul epistolei: cei șaizeci și trei nu vor să fie înrolați în armată! Tocmai acum, când Armata, în conlucrare cu responsabilii din Invățământ, lucrează la un proiect de sporire a numărului recruților.

Cei șaizeci și trei explică de ce, ca niște oameni mari: „Am decis să nu luăm parte la ocuparea și asuprirea poporului palestinian (…).  Armata desfășoară politica rasistă a Guvernului, care încalcă drepturile fundamentale ale omului și practică o lege pentru israelieni și o altă lege pentru palestinieni pe același teritoriu (…), iar noi, subsemnații, băieți și fete la vârsta recrutării (18 ani, n.m.), din diferite regiuni ale țării și din diferite medii socio-economice, refuzăm să credem că în sistemul incitare și să fim parte a brațului guvernamental de opresiune și ocupație”.

Cred că știu ce le va răspunde prim ministrul Benjamin Netanyahu, dacă le va răspunde, acestor tineri – că sunt manipulați, că sunt folosiți de dușmanii care doresc să-l doboare, că sunt influențați de trădători de țară, de forțe care fac jocul Iranului.

Altminteri, premierul știe ce a construit, în cei aproape nouă ani neîntrerupți de când se află în vârful puterii: o societate profund divizată, cu o clasă politică de încropeală, ca să-și poată asigura majoritatea, populată de personaje cel puțin stranii, tot mai lipsite de credibilitate, cu o educație tot mai precară (cam asta aduce jocul democratic la suprafață, în acest secol, mai peste tot în lume).

Cred că scrisoarea celor șaizeci și trei de tineri e un semnal îngrijorător, pentru „o țară mică într-o vecinătate nemiloasă”, cum memorabil definea Israelul președintele George W. Bush. S-ar putea obiecta că, din 2004, când a rostit aceste cuvinte, unii dintre vecinii nemiloși s-au mai îmblânzit, cum recunoștea cu satisfacție Netanyahu însuși, în februarie, la Casa Albă, oferindu-i lui Donald J. Trump unul dintre argumentele deciziei-dictat privitoare la Ierusalim.  (De pildă, saudiții nu mai sunt dușmanii care au fost odată). E drept, în ultimii ani au dispărut o serie de amenințări de securitate, dar au apărut și continuă să apară altele în loc.

Mai cred însă că șaizeci și trei de adolescenți israelieni îi dau o lecție de istorie și de bun simț ambasadorului Statelor Unite în Israel, David Friedman, care nu demult cerea unui Departament de Stat consternat de solicitare să nu se mai folosească sintagma „teritorii ocupate” în documentele referitoare la Cisiordania.