A murit Aura. Așa, și?

„The trouble is you think you have time”. Studenta Aura Ion și-a pus acest citat pe profilul ei de Google+. Pentru Aura, timpul nu a fost darnic.

Nu am cunoscut-o pe Aura, dar m-am învârtit printre mulți studenți la medicină și mulți rezidenți. Unii au ajuns în acest domeniu împinși de la spate de părinți, dar mulți fac ceea ce fac din pură pasiune. Acel gen de oameni despre care prietenii din copilărie povestesc că, atunci când erau mici, visau să taie burțile oamenilor și să le vadă organele. Oameni care atunci li se păreau înspăimântători, dar acum, după 20 de ani, când acei mici ciudați au ajuns chirurgi, totul capătă sens.

Aura se înscria fix în categoria acelor oameni pasionați de profesia lor, care ar fi făcut orice, și-ar fi asumat toate riscurile, în numele profesiei. Nu era obligația ei și nici măcar un drept să fie în acel avion care se îndrepta spre Oradea. Era o simplă șansă oferită de doctori, o șansă pe care Aura a luat-o fără să clipească și a ajuns practic să facă sacrificiul suprem.

A fi medic în România este una dintre cele mai grele profesii, mai ales pentru cei care o practică din pasiune. Și pentru cine nu știe, medicii rezidenți se agață de orice fel de oportunitate și de orice mic gest de atenție din partea doctorului coordonator. Atunci când, în sfârșit, nu li se mai pasează hârtii și vizite în salon și li se oferă șansa să ia parte la o operație adevărată ca mâna a doua sau chiar ca primă mână, este un moment de maximă satisfacție profesională, cel puțin până în acel moment. Imaginați-vă însă că Aura nu era nici măcar rezident. Era o simplă studentă în anul V la medicină care putea alege să-și petreacă ziua cu prietenii, în oraș sau în parc, dar care a ales să meargă la spital și, mai mult, să plece într-o operațiune de urgență, la câteva sute de kilometri distanță, în condiții cel puțin sub semnul întrebării.

Faptul că a făcut-o voit, că și-a asumat orice responsabilitate pentru ce urma să i se întâmple și orice risc, în condițiile în care se știa care sunt condițiile meteorologice și starea aeronavei, nu mă face decât să-mi scot pălăria în fața ei. A ales să se implice într-o operațiune de salvare a unei vieți, cu riscul ca tocmai ea să-și piardă viața, așa cum s-a și întâmplat.

„Era o studentă eminentă, dedicată meseriei cum rar găsești”, a spus și doctorul Dragoș Cuzino, care i-a fost, de altfel, și profesor.

Un sacrificiu poate părea un cuvânt prea mare, dar pentru genul acesta de tineri, dornici să performeze în domeniul lor, care își rup aproape fiecare clipă liberă ca s-o dedice studiului și evoluției profesionale, este un cuvânt prea mic, mai ales într-o lume în care din ce în ce mai mulți adolescenți nici măcar nu promovează examenul de bacalaureat.

A se reține și că rezidenta care trebuia, de fapt, să fie în acel avion a refuzat să meargă, așa că Aura s-a oferit, nefiind prima dată când o face.

Pentru Aura, pentru toți studenții la medicină și pentru toți rezidenții care sunt gata să riște totul pentru viața altcuiva, am doar respect. Gândindu-mă la Aura și la medicii din avionul prăbușit în munți, nu-mi pierd definitiv speranța că într-o bună zi o să avem autorități capabile să gestioneze nu doar situațiile de urgență, ci să pună la dispoziție și condiții de lucru decente pentru medicii din România. Pentru că marele eșec al autorităților române în a gestiona accidentul aviatic din județul Cluj este o altă palmă dată sistemului medical, un alt scuipat aruncat fără jenă și fără respect față de niște oameni care chiar fac ceva pentru România.

Viața ne-a învățat, încă o dată, că timpul nu este și nu va fi niciodată suficient, iar măsurile trebuie luate acum. Ne-am săturat ca plata să fie mereu decontată în conturile greșite, ca autoritățile să arate întotdeauna în direcții diferite, să se găsească mereu alți țapi ispășitori, iar adevărații vinovați să scape basma curată de fiecare dată. Pentru că, din cauza neregulilor de acest gen, România va pierde și mai mulți medici, fie peste graniță, fie prin sacrificiul suprem.