Afganistan. Zorii de opium

În aprilie 2014, vor fi alegeri prezidențiale. Actualul președinte, Hamid Karzai, nu mai are dreptul de a candida, după două mandate succesive, din 2004 până în prezent. E drept că, lungi perioade de timp, a exercitat mai degrabă funcția de „primar”, fiindcă nu controla decât capitala, Kabul.

Alegerile coincid cu declanșarea retragerii trupelor americane din Afganistan, preconizată a se termina la sfârșitul acestui an. Din cei 84.000 de soldați, cât numără trupele NATO în regiune, 60.000 sunt americani. Dintre aceștia, rămân pe poziții până în 10.000 de americani, care, din 2015 vor executa misiunea Resolute Suport – de consiliere a armatei naționale afgane (încropită, slab pregătită, coruptă, cu îngrijotător de mulți militari dependenți de droguri). Dar avem și noi, în sfârșit, un ce profit: în drumul lor spre casă, trupele americane vor tranzita România.

„Întreaga strategie a NATO a provocat suferință enormă, pierderi de vieți omenești și nici un câștig, dat fiind că țara nu este sigură”. N-o spune Noam Chomsky, ci a spus-o la finele anului trecut, președintele ales al Afganistanului. Dar Hamid Karzai – marioneta americanilor – nu face prima oară, în ultimii ani, astfel de declarații belicoase la adresa păpușarilor săi, profund nemulțumit acum de faptul că se simte exlclus de la masa negocierilor de pace cu talibanii. Cu talibanii? NATO negociază cu talibanii? Ironia istoriei. Să recapitulăm.

Amestecul SUA în Afganistan începe în vara lui 1979, cu câteva luni înaintea invaziei URSS. Atunci, Zbigniew Brzezinski, marele politolog și geostrateg, consilier al președintelui Jimmy Carter, a avut ideea de a-i atrage pe sovietici într-o capcană, de a le confecționa un Vietnam al lor. Astăzi, Brzezinski o recunoaște, dar adaugă că – dacă nu i-ar fi atras pe sovietici în Afganistan – exista riscul ca aceștia să își facă de lucru în Polonia, pedepsind „Solidaritatea”. În iulie 1979, președintele Americii a semnat o decizie confidențială privind ajutorarea mujahedinilor, care luptau împotriva guvernului marxist de la Kabul, susținut și stipendiat de sovietici . (Un mujahid – singularul de la mujahedin – e un luptător în jihad, războiul sfânt pentru Allah). Îngrijorat că și-ar putea pierde influența în zonă, președintele Leonid Brejnev a răspuns cererii de ajutor a guvernului afgan împotriva gherilelor mujahedine. Țara era în război civil. Invazia sovietică a început în seara de Crăciun a anului 1979. A urmat un deceniu de război pustiitor între Armata Roșie și zecile de miliții mujahedine (aflate ele însele în conflict aproape permanent), susținute logistic și financiar de CIA. Majahedinilor afganilor, în lupta lor inegală cu Armata Roșie, li s-au alăturat imediat mercenari din lumea musulmană (afganii sunt în majoritate sunniți)- saudiți, egipteni, libanezi, yemeniți, algerieni, tunisieni, irakieni. Între ei, tânărul fiu de miliardar saudit, Osama Bin Laden, care urma să-și stabilească baza (Al-Qaeda) acolo.

În primii ani, Osama a managerizat, din Pakistan, banii, logistica militară și resursele umane. Apoi a luat celebrul kalașnikov pe care îl purta pe umărul stâng (nu vedea aproape deloc cu ochiul drept, în urma unui accident din copilărie), celebrul toiag, mătăniile, un Coran și radioul cu baterii (postul său preferat a fost întotdeauna BBC) și a intrat în linia întâi a luptelor. N-a recunoscut niciodată sprijinul CIA (legenda lui, care creștea, nu trebuia să se ducă de haram): „Americanii mint când când spun că au cooperat cu noi în trecut și îi provocăm să arate o dovadă. Adevărul este că, pentru noi și mujahedinii din Afganistan, au fost o povară. Nu a existat nici o înțelegere. Noi ne-am făcut datoria sprijinind Islamul din Afganistan, cu toate că, împotriva dorinței noastre, această datorie a slujit intereselor Statelor Unite”. Că Osama a băgat banii familiei Binladen în această afacere sângeroasă, dar și propriii bani, obținuți din contracte de infrastructură cu Sudanul, e adevărat, că a strâns fonduri importante de la magnații Golfului, este, de asemenea, adevărat, dar nimic nu s-a comparat cu ajutorul american – nu mai puțin de 3 miliarde de dolari, folosiți (mai ales prin intermediul serviciului secret pakistanez) pentru instruirea și înarmarea mujahedinilor.

Când ultimul soldat sovietic a părăsit Afganistanul (în februarie 1989), a început războiul civil. E greșeala strategică a americanilor, pe care fostul secretar de stat Madeleine Albright a recunoscut-o explicit: „Statele Unite s-au detașat de Afganistan, odată cu plecarea sovieticilor, lăsând un vid. Avem obiceiul de a ne detașa, înainte ca situația să fie rezolvată”. Sovieticii și-au menținut, până la căderea URSS, omul lor în fruntea guvernului afgan – Mohamed Najibullah. Acesta a resistat până în 1992, când alianța dintre fostul general uzbec Abdul Rashid Dostum (astăzi șef de partid) și comandantul tadjic Ahmad Shah Massoud (asasinat în 9 septembrie 2001, astăzi erou national), a cucerit Kabulul, punând bazele Republicii Islamice Afganistan.

Războiul civil (alimentat inclusiv cu armament greu, capturat de la sovietici) a adus pe val, în 1994, talibanii („învățăceii” Legii) și pe celebrul mullah Omar. Acționând la început ca o miliție fundamentalistă, cu sprijin pakistanez și saudit, talibanii au ajuns la putere în 1996. Este și anul în care Osama Bin Ladin s-a întors în Afganistan.

După tragedia din 11 septembrie 2001, pentru că liderul talibanilor, mullahul Omar a refuzat să-l predea pe Osama, despre care americanii erau convinși că se afla în spatele atacurilor, s-a declanșat Operațiunea Enduring Freedom, un bombardament infernal al aliaților (SUA și Marea Britanie), care – cu sprijinul lorzilor războiului, respectiv Alianța Nordului. Înțelegerile dintre lorzii războiului și americani l-au adus la putere, la sfârșitul lui 2001, pe Hamid Karzai. Cu acesta la șefia Legislativului, talibanii (majoritatea paștuni) au continuat să controleze mare parte din teritoriu, astfel încât astăzi, ca să simplificăm lucrurile, nu se poate negocia viitorul Republicii în absența lor.

Fostul președinte Gorbaciov, artizanul retragerii trupelor sovietice, saluta încă din 2013 decizia președintelui Obama: „Victoria în Afganistan este imposibilă. Obama are dreptate să-și retragă trupele de acolo. Indiferent cât de dificil ar fi”. Retragerea trupelor americane, lasă Afganistanul în ruină și confuzie. Dacă n-ar fi tot mai numeroasele plantații de mac (din care se extrage opiumul), economia țării n-ar subzista. 75 la sută din producția de heroină a lumii își are precursorii în Afganistan. Anul acesta, procentul s-ar putea să se ridice, conform estimării specialiștilor, spre 90 la sută.

Cine a câștigat în urma aventurii afgane? Răspunsul cel mai ințelept ar fi: nimeni. În nici un caz încercatul popor afgan. Au câștigat copios magnații industriei de armament. Ei câștigă mereu, pentru că au iscusința de a cui să împartă din câștig.

Oricum, pentru afgani, zorii noi ai istoriei vor avea culoarea cețoasă a opiumului.