Ai cuie-n mâini de fraier, Iisuse

De pe vremea în care mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, ridica împotriva „domnitorului străin” Carol de Hohenzollern-Sigmaringen o gloată de țărani și de mahalagii ieșeni înarmați cu puști și ciomege, gloată pe care o binecuvânta și în fața căreia semna declarația de separare a Moldovei de Valahia, nu s-a mai văzut o așa de puternică implicare a Bisericii în politica murdară, așa cum vedem zilele astea.

Frica de domnul străin era cauzată în 1866 atât de faptul că era un neamț catolic, cât și de presiunile Rusiei ortodoxe, care profita de ocazia debarcării lui Cuza de la domnie pentru a rupe uniunea personală îndrăznită de români cu șapte ani mai devreme. La dreapta lui Calinic Miclescu se afla Ion Creangă, cel care avea să-i salveze viața în momentul în care ostașii strânși de locotenentul domnesc Lascăr Catargiu reușeau să-l împuște pe mitropolit. În revolta anti-unionistă de la Iași urmau să piară sau să fie răniți, sub comanda generalului Carol Davila, trimis să „pacifice” manifestația, peste 150 de români, dar protagoniștii de la vârful ei aveau să-și vadă de treburile lor politice și religioase.

Calinic Miclescu era amnistiat de Carol I imediat ce noul domnitor intra în România și-l primea apoi pe acesta în palatul Mitropoliei când domnitorul venea în vizită la Iași în 1868, ca semn al supușeniei. Devenea apoi mitropolit-primat al României, fiind întemeietorul Facultății de Teologie din București și a Tipografiei Cărților Bisericești, dar și cel sub care Biserica Ortodoxă Română și-a afirmat pentru prima dată în mod deschis și a obținut formal autocefalia, spre disperarea patriarhului de la Constantinopole. Ion Creangă urma să fie răspopit în 1872 chiar de Calinic Miclescu, dar asta îi va permite ulterior să producă opera sa colosală, iar Lascăr Catargiu urma să fie de patru ori prim-ministrul României, pe o perioadă totală de 11 ani! Cât despre Carol Davila, acesta nu doar că a fondat serviciul de ambulanță românesc, dar a fost și întemeietorul Facultății de Medicină din București. Românii morți la Iași, între timp, au rămas morți.

Spiritele politice se înfierbântă deseori, poate tocmai de aceea fondatorul creștinismului a refuzat să se implice în politică, fapt ignorat deseori de cei care pretind că-i sunt urmași. Așa a fost el, mai „fraier”.

Când clerul s-a implicat din nou masiv în politica românească, uitând ce se întâmplase în 1866, a fost atunci când a susținut neoficial asociația celor care se credeau slujitorii pământeni ai Arhanghelului Mihail. Deși la nivelul cel mai înalt Biserica Ortodoxă condamna actele de violență legionare (asasinarea prim-ministrului I.G. Duca fiind una dintre ele), în realitate mii de preoți și de studenți la teologie au aderat la preceptele legionare și au simpatizat fățiș cu aceștia. Taberele legionare reparau biserici, construiau unele noi, iar mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, a fost o portavoce de temut în favoarea legionarilor, fără a se da înapoi de la slujbe ținute în memoria lui Corneliu Codreanu, la care fusese primit cu salutul nazist.

Fără a învăța ceva din istoria lui 1866, Bălan a continuat și după venirea comuniștilor, fiind principalul responsabil pentru desființarea bisericii greco-catolice din Ardeal la ordinul sovieticilor, care nu puteau accepta persistența unei biserici cu comandă dinspre Vest. Dacă cu câțiva ani înainte îl celebra pe Codreanu, în 1948 serba alături de Gheorghe Gheorghiu Dej și Petru Groza 100 de ani de la revoluția din 1848, între portretele lui Karl Marx și Engels. Biserica Ortodoxă Română omite, în biografiile acestuia, episoadele groase de asociere cu criminalii cei mai odioși ai națiunii române, iar ascunderea și cosmetizarea istoriei nu face bine nimănui, cu atât mai puțin Bisericii. Răstimp, mii de preoți ortodocși și greco-catolici erau închiși în închisorile comuniste, mulți dintre ei fiind foștii legionari care speraseră că vor reface spiritul națiunii într-o ortodoxie pură și dură. A urmat o noapte de peste 40 de ani, în care Biserica a acceptat, umilă, o poziție tot mai servilă față de decizia politică, fără a avea curajul protestatar al bisericilor din alte țări comuniste.

Dacă în ultimii 25 de ani această relativă îndepărtare de politic s-a menținut în linii mari, ceea ce se întâmplă în ultimele luni este deosebit de îngrijorător. Înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Române, implicați într-o luptă contra modernității care amintește de anii ”30 ai secolului trecut, susțin fățiș un candidat care îi răsplătește, generos, cu bunuri din vistieria statului. Un troc absolut grotesc, în care cei care pierd pe termen lung sunt tocmai cei care ar mai putea reface cumva spiritul pierdut al unei instituții rămase blocate în trecut. Fără a învăța ceva din ce li s-a întâmplat predecesorilor lor, actualii prelați se bucură de lucrurile furate de Stat de la noi și își amenință enoriașii cu pericole care, de fapt, nu există.

Peste 50-100 de ani, cei care vor citi cărțile de istorie vor avea măcar unu-două paragrafe despre anul 2014. Depinde în primul rând de noi dacă aceste paragrafe vor fi deschiderea către o perioadă de bunăstare sau începutul sfârșitului. Căci dacă politicienii de azi își vor găsi, pe drept sau pe nedrept, locul în aceste cărți, prelații de peste 50-100 de ani vor privi cu siguranță înapoi cu tristețe și se vor întreba: ce am făcut greșit, cum de s-au îndepărtat înaintașii noștri atât de mult de tinerii epocii, cum de ne-au vândut pe 30 de arginți roșii ca sângele, de astăzi nu ne mai bagă nimeni în seamă?

Și închei cu ceva care sper să vă aducă mai la zi cu sufletul generației tinere de azi din România. Ascultați-i cuvintele și nu le treceți cu vederea tăria. E sufletul unei generații care strigă cu putere spre voi. Dar aveți voi oare urechi de auzit?