Ministrul Comănescu se jură că n-a apucat să studieze „în detaliu” transcriptul declarației, dar bate din călcâie, duce mâna la chipiu și raportează „am înțeles, să trăiți!”: „Romania a fost prima țară care a recunoscut independența Republicii Moldova și a fost țara care susține și va continua să susțină ferm procesele de reformă, de consolidare statală a Republicii Moldova, pentru apropierea Republicii Moldova ca stat integru și independent”.
Ce s-a întmplat știe deja toată lumea, în afara celor de la Externe. Ambasadorul Statelor Unite la Chișinău a declarat, într-un interviu acordat postului de televiziune Moldova1:
„Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică, cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul Guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova (…). Alăturarea României, de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici, în Moldova”.
Ambasadorul James Pettit are prea multă experiență ca să nu fi exprimat întocmai poziția Departamentului de Stat. Cuvintele-cheie sunt „Transnistria statut special”.
Altfel spus, Statele Unite, partenerul nostru strategic, a ajuns la o înțelegere cu Rusia în privința Republicii Moldova, înțelegere la care, nu mă îndoiesc, a participat într-un fel sau altul și Germania.
Unii ar putea zice „peste capul nostru”. Dar când, în istoria recentă, „capul nostru” a născut vreo idee, vreo inițiativă valabilă? Viziunea noastră asupra politicii externe a fost norocul chior (intrarea în NATO și Uniunea Europeană), augmentat cu cea mai jalnică obediență.
Visul unirii cu Basarabia s-a spulberat înainte să putem emite un proiect coerent în scopul acesta. (Vreme de două mandate, agitația locvace a fostului președinte Băsescu n-a făcut decât să complice lucrurile).
Și, ca să fim drepți, devenise prea târziu. Cine ar fi acceptat să importăm în Uniunea Europeană conflictele înghețate din Republica Moldova?
De ce am citit în ochii Secretarului de Stat declarația ambasadorului american de la Chișinău, înainte chiar ca acesta s-o fi făcut: urmăresc de prea multă vreme întânirile Kerry-Lavrov, iar săptămâna trecută, la Geneva, omologul șefului diplomației ruse avea privirea inconfundabilă și mișcările de marionetă dezarticulată ca întodeauna când, din rațiuni de stat, e obligat să mai înghită o pastilă amară.