Am pierdut ce n-am avut

De două zile, circulă în spațiul public o idee destul de păguboasă: aceea că europenii care sfârșesc prin a da la Bruxelles mai mult decât li s-ar putea întoarce ne-au pus, din nou, la colț. Că ne-au tăiat din fondurile „cuvenite” României în următorii șapte ani: nu unul, nu două, ci nouă miliarde de euro.

Discursul politic are ținte precise care nu țin, oricum, de aritmetică. În cifre, lucrurile par însă mai clare. 39,8 miliarde de euro, cât va putea atrage România din 2014 până în 2020, înseamnă, evident, mai mult decât 33,5 cât are de la aderare și până la finalul lui 2013. Și, la fel de evident, cu 9 miliarde mai puțin decât 48 de miliarde cât ar fi dat, generos, Jose Manuel Barroso însuși în primă înstanță. Dacă bugetul ar fi fost la mâna lui. Dar nu e. Sau dacă ar fi dat din propriii bani. Nici asta nu e cazul.

Contributorii neți ai Uniunii, de la Germania, Franța, Marea Britanie și până la Italia, aflată în campanie, n-au bani de dat nelimitat. Oricum, nu-i dau cu ușurință țărilor suspectate de corupție pe cheltuiala lor.

Indiferent de ce-și mai spun la orele de vârf „dezamăgitul național” și „marele negociator demitizat”, strict pe hârtie România nu a ieșit în pierdere. Dar nici Traian Băsescu n-a obținut vreo victorie zdrobitoare la Bruxelles.

Am fost ceva mai serios luați în seamă decât cu șapte ani în urmă, când, de pe poziția țării care încă își aștepta intrarea, am luat ce ni s-a dat. Dar mult mai puțin auziți decât am fi putut fi, poate, dacă din 20 de miliarde cât am avut pentru autostrăzi, căi ferate, proiecte de mediu sau de dezvoltare regională, pe scurt pentru Coeziune, am fi luat în șase ani mai mult de 2,2. Responsabilii sunt vii, împrăștiați prin toate partidele și palatele și se arată reciproc cu degetul.

Înainte de a ne bate cu pumnii în piept care cât a scos de la Bruxelles sau cât ar fi scos dacă era lăsat să încerce, ar fi, poate, mai profitabil să vedem cam cât de bine ne pricepem azi să cheltuim banii europeni. Din opt programe operaționale finanțate de Uniunea Europeană, trei – Transporturi, Dezvoltare Regională și Competitivitate Economică – sunt blocate fără o perspectivă clară de revenire. Altele două – Mediu și celebrul POSDRU – abia și-au revenit din amorțire. Din 4,5 miliarde de euro pentru autostrăzi am luat până acum 295 de milioane și cea mai mare „reușită”, la Dezvoltare Regională, abia atinge 900 de milioane din 3,7 miliarde. Și toate astea în șase ani.

Cu aceste date ceri Germaniei, din care vine aproape un sfert din tot bugetul UE, să-ți finanțeze și mai și autostrăzile inexistente. Cu licitații trucate, gestionate de funcționari corupți sau adesea incompetenți care vor sporuri mai mari la salarii, din același buget al UE.

Cu aceleași date ceri Olandei, al șaselea contributor al Uniunii, să-ți dea mai mult la Dezvoltare regională, să-ți asfaltezi în fiecare an, la fel de strâmb, aceleași drumuri de județ cu garanția celor mai onești baroni. Și să nu vadă, dacă e posibil, Raportul pe Justiție. E tot trucat.

Să ceri mai mult, când știi cât merge șpaga pentru un proiect european, cum politicienii dau „proiecte” pentru a cumpăra tăcerea sau susținerea sau când nu ai nicio soluție care să miște lucrurile mai departe, e cel puțin naiv. Sau, pur și simplu, show tv.