Prima pagină » Puterea Gândului » America nu mai exportă democrație. Mercenarii corporatiști – soluția lui Trump pentru Afganistan?

America nu mai exportă democrație. Mercenarii corporatiști – soluția lui Trump pentru Afganistan?

Lelia Munteanu

Publicat: 24/08/2017, 14:12

Actualizat: 10/01/2020, 15:54

Cel puțin așa reiese din discursul de luni seara al președintelui Donald J. Trump, când a prezentat urbi (Arlington, Virginia) et orbi strategia pentru Afganistan.

Evaziv și patetic, Trump a anunțat trimiterea de noi trupe în Afganistan, care să se alăture celor aproximativ 8.400 de militari americani rămași în urma retragerii începute de Obama, după peste 16 ani de dezastru.

Tot mai mulți analiști militari se întreabă dacă Statele Unite vor apela, ca în Irak, la mercenari corporatiști. Întrebarea nu e lipsită de noimă, cu atât mai mult cu cât, de când președintele Trump și-a preluat mandatul, fostul șef al sinistrei „Blackwater”, Erik Prince – fratele doamnei Elisabeth Dee DeVos, Secretarului de Stat pentru Educație și un apropiat al consilierului demisionar Bannon – agită ideea. În plus, în primăvară, Prince a făcut o ofertă Kabulului pentru o forță aeriană privată, capabilă să lupte cu talibanii.

„Blackwater” a fost rebotezată „Academi”, pentru a i se șterge sângerosul renume câștigat în Irak și nu se știe cu certitudine dacă mai e deținută sau nu de Erik Prince. Oricum, personajul are în proprietate câteva astfel de firme de mercenari.

Despre Prince vom mai discuta foarte curând – viața lui e mai captivantă decât un thriller.

Cine sunt mercenarii corporatiști cu care președintele Trump pare a dori să privatizeze războiul din Afganistan? O spune Steve Fainaru – jurnalist de origine română, premiant Pulitzer, corespondent în Irak al Washington Post, după ocupația americană – în cartea sa din 2008, „Big Boy Rules: America’s Mercenaries Fighting in Iraq”. Iată cum au decurs lucrurile în Irak și cum funcționează peste tot în lume unde operează nu doar companiile lui Erik Prince: „Guvernul lansează un război preventiv, pe baza unui mit. Insurgenții se ridică la luptă cu ocupanții. Lipsit de efective suficiente, ca să nu mai vorbim de voință politică, guvernul închiriază o armată particulară, pluton cu pluton. Sute de companii răsar peste noapte, ca ciupercile după ploaie, unele cu consilii de administrație și birouri în zgârie-nori de sticlă, altele simple bande înarmate. Companiile își recrutează oamenii din sumedenia de veteran de război și foști polițiști, amatori de senzații tari, patrioți, faliți, ahtiați după bani și veșnicii plictisiți de viață. Angajează americani, englezi, sud-africani, australieni, fijieni și nepalezi, luptători în gherila peruană, columbieni proaspăt ieșiți din războaiele drogurilor. Îi înarmează (deși mulți vin cu armele de acasă) și-i lasă să-și facă de cap pe câmpul de bătălie arid, de dimensiunea Californiei, fără reguli, fără legi, fără ceva care să-i țină sub control în afara propriei conștiințe”.

Armatele private acționează în afara legilor statului unde operează, dar și în afara controlului militar – „luptă și mor după propriile reguli”.