Asurzitorul concert mut
Pe urmă te întorci și pompezi speranță la greu. Te-agăți de orice. Ca și cum ai urca pe aer. Îți inventezi trepte.
Când ți se termină speranța și intri în sevraj, toate revin la dimensiunile lor reale – nimic. Gândurile încep să gâfâie, se subțiază, se scămoșază și se destramă. Dispar verbele. În cap îți explodează substantive și conjuncții. Apoi, doar conjuncții. După care puntea minții e spălată de un jet gros de consoane și gata. Poți auzi concertul:
„Stăpânul casei schițează gestul de a lovi din palme, dar palmele se opresc înainte de a se atinge. Este semnalul care dă tonul acestui uimitor concert mut. Violoniștii ridică arcușurile, flautiștii își duc instrumentele la buze, iar degetele lor se plimbă repede peste orificii. Tăcere adâncă… Nu se aude nimic. Ca și cum s-ar desfășura un concert undeva foarte departe, pe tărâmul umbrelor, pe ceălalt tărâm al vieții, cu muzicieni care, totuși, pot fi văzuți cum cântă într-o nesmintită tăcere” (Kazantzakis, Jurnalul călătoriei în China și Japonia).