Atenție, Ungaria nu e chiar atât de departe!

Cum ar fi ca locțiitorul ambasadorului SUA să declare că „dacă se continuă în acest fel, va fi imposibil să mai conlucrăm ca aliați”, asta la doar o lună după ce președintele SUA ți-a nominalizat țara alături de Rusia, China, Venezuela și Egipt drept exemplu negativ în privința respectării drepturilor omului?

Nu, nu vorbesc de România. Cel puțin nu deocamdată. Vorbesc despre Ungaria, unde toate cele de mai sus s-au întâmplat deja. Și se vor mai întâmpla și niște audieri speciale ale Parlamentului European cu privire la situația politică din țara vecină, în care regimul lui Viktor Orban își desăvârșește o politică de subminare a presei libere, de reprimare a opoziției politice și de reorientare a țării spre Est, pe premise naționaliste cu accent rasist și iredentist.

Avem toate semnalele că se dorește așa ceva și în România, pentru că lupta politică le-a luat mințile unora parcă mai mult decât de obicei. Din fericire, nu avem încă un regim cu tentații fasciste la putere.

Dar se pune deja problema, și încă foarte gravă, a prezenței corupției și corupților la toate nivelurile guvernării din România. Ani de zile, dosare penale grele au stat la umbră, cei care au dorit să le ducă la bun sfârșit au fost intimidați sau pur și simplu împiedicați să le continue, iar mafia miliardarilor de cartoni din spatele unor politicieni clădiți din același material a reușit să sufoce orice rămășiță de conștiință în funcționarii publici care ar fi putut deranja cu ceva potentații zilei.

Avalanșa de dosare care s-au revărsat în ultimele zile i-a luat prin surprindere pe susținătorii actualei guvernări, aceștia protestând că ani de zile nu s-a întâmplat nimica-nimicuța, taman acum, în prag de alegeri, fiind momentul propice pentru scoaterea lor de la naftalină. Prin această atitudine, ei îi conferă inamicului lor principal aparent, președintele, calități pe care acesta nu le are. Pentru că unda verde vine nu de la Cotroceni, ci din Vest. Iar acei foarte puțini curajoși care au dat drumul la dosare au făcut-o tocmai pentru că simt că au un spate asigurat de un aliat mult mai puternic decât un președinte aflat pe final de mandat și ieșit de mult din orice zonă de credibilitate și legitimitate. Uitându-se încrâncenați spre Cotroceni, corupții își imaginează că, odată câștigată și puterea prezidențială (să nu uităm că au deja Parlamentul și Guvernul), lucrurile vor reintra pe făgașul normal, acela unde poți scorni peste noapte o lege care să dezincrimineze un mod al tău de a fi – toți sforarii, toți șpăgarii, toate cefele late care au jucat ani de-a rândul în toate bărcile politice posibile simt acum un fior pe șira spinării: și dacă …?

Preocuparea SUA cu privire la corupția din Ungaria și România nu vine pe vreun fond de superioritate morală – au și americanii corupții lor, pe lângă care ai noștri sunt niște puișori, ca să citez din clasici în viață – ci datorită unei necesități stringente: întărirea flancului estic al NATO în lupta atât cu rușii, cât și cu haosul din Orientul Mijlociu. Americanii au nevoie de noi extrem de mult, mai ales în condițiile în care Turcia dă semne de autoritarism și mai abitir decât Ungaria, iar capetele de pod din Georgia și Irak sunt extrem de slăbite. Iar exemplul Ucrainei, aflată în continuare pe marginea colapsului, i-a convins că a-și pune încrederea în niște aliați corupți până în măduva oaselor reprezintă un pericol pe care pur și simplu nu și-l pot permite.

Ar fi bine să ridicăm un pic ochii din balta noastră de politică dâmbovițeană și să privim un pic în jur. Și să înțelegem că, deși avem oameni mici în posturi prea mari pentru ei, aceștia au ocazia nesperată să rămână în istorie ca făuritorii unei țări moderne și puternice, iar nu drept groparii ei. De acum încolo, toate averile pe care le-au acumulat, toate sforile pe care le-au tras, toate tunurile pe care le-au dat nu le vor servi la nimic dacă vor insista în continuare să rămână în viața politică. Vor trebui să aleagă, iar asta nu va fi ușor.

Și-a pus cineva problema ce se întâmplă dacă Viktor Orban nu reacționează corespunzător și își scoate țara de pe orbita democrațiilor vestice, aliindu-se cu Rusia? Și-a pus cineva problema ce se întâmplă dacă Turcia, presată de dependența energetică față de Rusia și prinsă între ciocan și nicovală în chestiunea kurdă, dar și aflată sub un regim tot mai nedemocratic, se aliniază cu interesele rusești din regiune? În fond, autocrații și dictatorii în devenire au întotdeauna mania persecuției și sunt dispuși să riște decenii de dezvoltare a țării lor doar pentru a-și păstra puterea, istoria ne-a arătat asta de repetate ori. Cum ar arăta o Românie ca o insulă, alături de o Bulgarie la fel de slabă și de o Grecie antiamericană în flancul estic al NATO, în prezența unei Uniuni Europene care și-a epuizat instrumentele de influențare a politicienilor locali, care deja nu mai dau semne că ar fi interesați de absorbirea fondurilor europene, singurele capabile să ridice aceste țări din mizerie? Înțelegem așadar, puțin mai pe larg, cât de departe merge jocul Rusiei?

Cam multe întrebări, cu răspunsuri care s-ar putea să nu ne convină. Poate se găsește totuși, în marea gașcă de politicieni obsedați de putere, cineva care să-și pună aceste întrebări. Și să îndrăznească, totuși, să se ridice la înălțimea provocării istorice. Altminteri, ne-am putea trezi în curând aliații altora, care nu dau doi bani pe chestiuni perimate precum drepturile omului, libertatea de expresie, sau chiar viața indivizilor. Chiar vrem asta?